Constituită din iniṭiativa lui Stalin la 15 noiembrie 1943, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost una dintre cele două unităṭi de voluntari formate din prizonieri români aflaṭi în Uniunea Sovietică. Aceṣtia avuseseră de ales între a rămâne prizonieri în lagărele sovietice ori a lupta pe front de partea Aliaṭilor, cu speranṭa de a veni apoi acasă. Unii au refuzat ṣi au fost eliberaṭi abia în 1949 sau chiar mai târziu.
Membrii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au luptat alături de armata sovietică în Transilvania, pe tot frontul vestic până în munṭii Tatra. Apoi divizia a fost folosită ca mijloc de propagandă ṣi instrument pentru instalarea regimului comunist în ṭară. Era condusă de colonelul Nicolae Cambrea ṣi locotenent-colonelul Iacob Teclu.
În 1947 a fost transformată în Divizia 1 Blindată ṣi, după transformări succesive, zece ani mai târziu a devenit Divizia 37 Mecanizată.
În Arhiva de istorie orală se află câteva mărturii ale unor oameni care au acceptat să facă parte din Divizia „Tudor Vladimirescu” sau au asistat la formarea ei. Cu promisiunea că vom reveni la acest subiect interesant, redăm astăzi doar câteva fragmente din înregistrările cu Alexandru Antoniu, Constantin Popescu ṣi Ion Dumbravă.
Interviuri realizate de Mariana Conovici, Octavian Silivestru ṣi Remus Cârstea în anii 1993, 1999 ṣi 2000.
Alexandru Antoniu: „Ei formaseră nucleul acestei divizii şi acum căutau cadre de comandă”
„Aţi făcut parte din grupul care a organizat Divizia „Tudor Vladimirescu„. Dacă vreţi să ne povestiţi cum s-a întâmplat acest lucru.
Eu eram acolo bibliotecar şi au venit Dumitru Petrescu, Ana Pauker şi un reprezentant al sovietelor care era comisarul acelor lagăre ṣi a spus: „După cum ştiţi, după cum sunteţi informaţi, războiul lui Hitler este terminat. Polonezii au un corp de armată, cehii iar au un corp de armată şi noi facem apel la voi, românii, ca să nu vă distrugem ţara, pentru ca să vă eliberăm Ardealul, faceţi şi voi o divizie.” Acest lucru s-a şi început să se facă la Planîi Iernaia, lângă Moscova, de anumite grade superioare: Lascăr, colonelul Ciobanu, colonelul Cambrea, ei formaseră nucleul acestei divizii şi acum căutau cadre militare de comandă. Zic: „Dar ce spun ostaşii?„ „Ostaşii s-au oferit mai mult decât ne trebuie, fiindcă ei muncesc în condiţii grele şi vor să scape…„ „Da, dar ăsta-i un risc. Aici, cel puţin, stai şi eşti asigurat. Mâncare primim de la americani…„ – şi primeam şi pâine albă şi praf de ouă ṣi aṣa mai departe, deci puteam aştepta sfârşitul războiului. Şi ni s-a spus: „Cine e laş şi se teme de moarte şi nu vrea să ajute ţara, să nu se înscrie!„ […]
Eu nu mă puteam duce căci eram bibliotecar, dar mi-a spus: „Desemnează trei ofiţeri în care să ai încredere, ca să-i trimetem la Oransk din partea acestui lagăr mic de concentrare„. Şi am trimis pe Boţoacă, pe unul Moldoveanu, nu mai ţin minte pe al treilea. Ei s-au dus acolo, eu am rămas mai departe. Şi am început să-i lămuresc pe ceilalţi ofiţeri, printre care generalul de armată Tutovenu care era sublocotenent şi era la spălătorie, spăla rufele, sublocotenentul Orban, care era sanitar, Dinescu, un învăţător, care era la bucătărie, Poduleanu, era comandantul lagărului, tot un învăţător. Ăştia duceau şi muncă de lămurire. „Ce facem, ne înscriem sau nu ne înscriem?!„ […] Aproape toţi s-au înscris în Divizia „Tudor Vladimirescu„. […]
Dacă nu mă înşel, în noiembrie 1943 am fost duşi la Sârţi, a fost o tabără, s-au făcut bordeie. Şi comandantul batalionului, Boţoacă, care mi-era prieten bun şi viteaz om şi locţiitorul politic, eu. Greşeala lui a fost următoarea: că ne-a dat uniforme noi, însă cu steaua pe nasture. Tresele, de asemenea româneşti, tot, cu costum, uniforma toată românească, drapele româneşti. Însă Boţoacă spunea: „Măi, omule, ne-a dat armament sovietic, ne-a dat hainele astea. Atunci să ne întorcem în lagăr şi să nu mai facem nimic…„ Probabil că astea se auzeau, că nu eram numai eu acolo. Azi aşa, mâine aşa, Dumitru Petrescu vine la căpitanul Burcă, azi general-colonel, care era locţiitorul politic al Regimentului 1 şi trimite să-l aducă şi pe Boţoacă şi-l dezarmează şi-l trimite înapoi în lagăr… a venit în ţară în ’51. […]
Avem şi un ziar, ziarul Înainte pe care eu l-am preluat şi l-am condus ca redactor şef, pe Aleea Filipescu. Şi există această colecţie, este şi jurământul, colecţia ziarului Înainte al Armatei a II-a.
Aveaţi comandanţi sovietici?
Da, de la comandant de companie era câte un sovietic. Pe lângă Cambrea şi Teclu, era colonelul Novikov. N.K.V.D.-ul era şi el prezent acolo. Am fost şi eu luat, după ce l-au luat pe Borţoacă, că de ce nu am informat… „Eu sunt educator, nu sunt informator„. „Noi am investit aici bani, v-am dat libertate, o să luptaţi alături de noi pentru dezrobirea Ardealului şi poate şi mai departe. Nu o să vă punem să luptaţi împotriva armatei române….„ ṣi aşa s-a şi întâmplat. Noi am intrat în luptă la 27 august.”
Constantin Popescu: „Vine în lagăr Ana Pauker…”
„Eu am fost forţat, înainte de a ajunge la Mânăstârca, ca să mă înscriu în divizie şi am fost chemat la acest N.K.V.D.-ist, Birman, şi mi-a propus ca să mă înscriu în Divizie şi am spus nu. […] O săptămână m-a ţinut la poartă şi adică mă constrângea, n-aveam voie să vorbesc cu nimeni, mi-aducea mâncare acolo, […] eram la poarta lagărului, într-o cabină, acolo, unde stătea portarul sau să fi fost nu ştiu cine. […]
În ’43, la 18 septembrie, vine în lagăr Ana Pauker şi face adunarea pe lagăr şi ce vrea, vrea să prindă ofiţerii, că ei formaseră divizia din soldaţi, dar nu aveau şi ofiţeri, n-aveau comandanţi şi aici [la Mănăstârca] este lagăr compact, numai de ofiţeri, şi vroia să rupă din el. A ţinut discurs acolo pe lagăr, în sfârşit, şi între altele, cine răspunde din partea românilor, răspunde căpitanul Tudor Popescu, căpitan de artilerie activ care căzuse prizonier în ’41, era fiul avocatului Tudor Popescu din Bucureşti. Până a ne duce noi, el făcea cronica luptelor. Intrând în contact cu noi, cu ofiţerii ăştia care ne-am dus, şi-a schimbat atitudinea. Şi atunci ia cuvântul Ana Pauker, cu Maltopol, cu un rus care-a mai venit, [cu] Teohari Georgescu, Vasile Luca care au venit atunci în lagăr cu ei. […] Se ridică Tudor Popescu şi spune care au fost intenţiile lui Petru cel Mare, cum vroia să ajungă la gurile Dunării, cum să vrea să iasă la mare, în sfârşit, „De ce ne-aţi luat Basarabia, de ce Cetatea Albă, Tighina, Hotinul, Soroca, [că] sunt cetăţi româneşti?!„
Şi-atunci şi Ana Pauker se ridică şi zice: „Dacă vorbeai altfel, eu îţi întindeam mâna şi ţi-o strângeam…„ Da’ ăsta îi răspunde: „Nu ţi-o întindeam eu, că mi-o murdăream!„ ṣi atunci a fost ridicat imediat, dus în celălalt lagăr. Ei au spus că l-au împuşcat, dar au minţit, că a fost în alt lagăr, în Siberia, ofiţerii care a venit de-acolo ne-au spus de el, că trăieşte…”
Ion Dumbravă: „ Pe drapel am depus jurământul poporului român”
„După ce s-a format Divizia „Tudor Vladimirescu„ – am fost al doilea eşalon – s-a schimat, ne-a dat uniformă nouă românescă ṣi s-a schimbat bineînţeles şi regimul de trai, adică echipament, hrană şi celele drepturi, soldă, toate drepturile care se cuveneau unui ofiţer. Asta a durat până am depus jurământul poporului în Uniunea Sovietică, în Rusia. După aceea am fost izolaţi completamente de către trupele sovietice, dar în cadrul diviziei fiecare unitate şi subunitate avea câte un instructor din ăsta sovietic. Eu aveam la companie pe locotenentul major Costică Alimanovici, basarabean era, dar era în armata rusă înrolat. Pe drapel am depus jurământul poporului român, pe drapelul românesc, fără coroana regală pe el!
Dar cine a fost de faţă ?
De faţă au fost Ana Pauker, Cambrea, Teclu, atuncea erau col
onei. Lumea era îmbrăcată în uniformă românească, numai instructorii sovietici erau îmbrăcaţi în uniformă rusească.
La formarea diviziei au căutat ruşii ca să vadă care dintre ofiţeri ar putea să ia comanda acestei unităţi. I s-a propus generalului Ciobanu, fostul comandat din Regimntul 27 Bacău, care a căzut prizonier cu mine în Cotul Donului. A refuzat categoric! I s-a propus lui Lascăr Mihail care a fost comandatul Diviziei 6, care a căzut prizonier cu mine în Cotul Donului. A refuzat categoric! Şi atuncea din toţi ofiţerii superiori care erau, s-a prezentat generalul Cambrea, [atunci] colonel, şi a luat comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu„. De aici s-a făcut un grup de ofiţeri care a plecat la Moscova pentru aprobarea lui Stalin, ca să ne dea [aprobarea] pentru formarea Diviziei „Tudor Vladimirescu„.
Şi a ramas Cambrea cu divizia până la venirea în ţară, iar generalul Ciobanu şi cu Lascăr Mihail au rămas în lagăr, după aceea s-a format Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan„ dar parte la lupte nu a luat. Au venit până în ţară şi în ţară s-au oprit. [Noi] am mers în continuare cu generalul Cambrea pe front, până a fost rănit – a fost rănit la mâna stângă – în locul lui a rămas colonelul Teclu. […]
Şi am venit în ţară cu Divizia „Tudor Vladimirescu„, am trecut Prutul pe la Iaşi, am venit către Buzău, Urziceni; în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu„ s-a avut în vedere şi nu au recrutat pe foştii jandarmi şi cei care au fost depistaţi ca legionari şi grăniceri. După întoarcerea de pe front cu Divizia „Tudor Vladimirescu„, am venit înapoi în Bucureşti şi am stat în cadrul diviziei până în anul 1948 când am fost mutat la Direcţia Superioară Politică a Armatei, comandantul Companiei transport.”
