La 4 februarie 1948 reprezentanṭii unei Românii ocupate de trupe sovietice semnau la Moscova Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu U.R.S.S., cu valabilitate de 20 de ani. Printre prevederile sale înrobitoare era prevăzută ṣi obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă. Prin acest act, România era împiedicată să promoveze o politică externă proprie; relaṭiile sale diplomatice cu alte state în afară de cele „frăṭeṣti” deveneau inexistente. Cel puṭin până la mijlocul anilor ‘50, izolarea ṭării noastre a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără cârtire. Un prim exemplu de aliniere a fost în 1948 când s-a produs ruptura dintre sovietici ṣi iugoslavi. Evenimentul a transformat România într-unul dintre principalele centre ale campaniilor împotriva lui Tito.
Bineînṭeles că nu s-a putut vorbi ṣi scrie atunci despre ceea ce a reprezentat cu adevărat pentru noi tratatul cu U.R.S.S.. Propaganda comunistă s-a lăṭit în toate gazetele prezentând lucrurile ca într-o oglindă de bâlci. Revista Secolul Radiofoniei nu a scăpat nici ea neatinsă. În numărul din 8 februarie 1948 îṣi făcea „datoria”, cu un articol semnat Al. C. Constantinescu. Mijloacele de „convingere” erau aceleaṣi… cu o singură scăpare: prim-vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Viaceslav Molotov era numit „domn”, semn că la acea dată grija de a folosi termenul „tovarăṣ” încă nu devenise un reflex.
„Sute de mii de oameni au ieṣit în calea delegaṭiei române revenită de la Moscova după încheierea Tratatului de prietenie, colaborare ṣi asistenṭă mutuală cu Uniunea Sovietică. Entuziasmul cu care aceste sute de mii de oameni au aclamat pe cei care au semnat Tratatul dovedeṣte că întreg poporul român priveṣte acest Tratat ca pe unul dintre cele mai însemnate acte din istoria sa. […]
De pe vremea turcilor, când plăteam tribut Înaltei Porṭi, până pe vremea lui Antonescu, când puseserăm bogăṭiile ṣi vieṭile noastre la dispoziṭia lui Hitler, raporturile cu marile puteri capitaliste au fost acelea de supuṣi faṭă de stăpâni. Uniunea Sovietică bazează raporturile sale cu celelalte popoare pe principiul egalităṭii depline ṣi respectului reciproc al independenṭei ṣi suveranităṭii. Faptul acesta nu e întâmplător. El izvorăṣte din însăṣi alcătuirea statului sovietic care a desfiinṭat exploatarea omului de către om ṣi a deslănṭuit, astfel, forṭele creatoare ṭinute în lanṭurile egoismului particular de către societatea capitalistă. […]
Iată de ce pactele pe care le pe care le încheie Uniunea Sovietică au acest caracter al deplinei egalităṭi între părṭile contractante ṣi al garantării independenṭii ṣi suveranităṭii ṭării mici de către marea putere sovietică. După cum, tratatele încheiate cu Uniunea Sovietică au drept scop apărarea păcii ṣi întărirea securităṭii internaṭionale.
Caracterul acesta al Tratatului încheiat de ṭara noastră cu Uniunea Sovietică e cu atât mai important cu cât, azi, provocatorii de războaie uneltesc contra securităṭii internaṭionale, punând la cale blocuri militare sau reînviind focarele fasciste de război.
„Tratatul sovieto-român va constitui o nouă barieră puternică în calea oricăror planuri ale unei noi agresiuni ṣi a imperialismului cotropitor„ – a spus d-l Molotov în discursul ṭinut cu ocazia semnării Tratatului. Această nouă barieră e cu atât mai puternică cu cât exprimă ṣi convingerea profundă a poporului român că numai unindu-ṣi forṭele cu acelea ale marilor popoare sovietice poate fi apărată pacea ṣi garantată independenṭa ṣi suveranitatea popoarelor.”
