S-a născut la 16 oct 1915 în Bucovina, la Bilca, un sat vechi, atestat documentar încă din secolul al XV-lea. Familia sa era destul de numeroasă, avea ṣase fraṭi. Cu toate acestea părinṭii, oameni gospodari, au ṭinut-o la ṣcoală. A făcut Liceul industrial ṣi apoi ṣcoala normală la Cernăuṭi; a lucrat ca profesor suplinitor de franceză la Liceul industrial din acelaṣi oraṣ, până în vara lui 1940 când întreaga zonă a Cernăuṭiului a fost smulsă de sovietici. Tot atunci l-a cunoscut pe avocatul Marcel Băltărescu cu care s-a căsătorit la 23 iunie 1940. Nunta a fost ieṣită din comun: s-a petrecut „pe zonă”, lângă Iaṣi, chiar în tabăra în care mirele era concentrat ca ofiṭer. Naṣ de cununie le-a fost colonelul Radu Korne, comandantul Regimentului 6 Roșiori Purtat din Brigada 5 Cavalerie, devenit general în 1943.
Ecaterina Băltărescu ṣi-a urmat toată viaṭa ṭelurile sale de femeie întreprinzătoare ṣi energică: să-i poarte pe elevii ei pe calea cea dreaptă ṣi să-ṣi urmeze soṭul, în orice împrejurare. A predat în multe ṣcoli: la Liceul industrial Rădăuṭi, apoi la Dorna ṣi Suceava ca profesor de franceză; la Bădeuṭi, Volovăṭ, Satu Mare, Dorneṣti ṣi din nou Rădăuṭi, ca învăṭătoare. Acolo a ieṣit la pensie ṣi avea să rămână până la sfârṣitul vieṭii. Acolo ṣi-a scris poeziile ṣi amintirile. Acolo am găsit-o ṣi eu în 1998 ṣi am înregistrat acest fragment de istorie trăită…
Am făcut o nuntă în curtea bisericii şi-n curtea regimentului
„M-am căsătorit din mare dragoste cu avocatul Marcel Băltărescu. Nunta am făcut-o „pe zonă„, în Bârnova, deoarece el era concentrat acolo ca ofiţer ṣi a fost o nuntă frumoasă… în timpul războiului, al doilea război. Cununia civilă am făcut-o pe 13 iunie, la Cernăuţi, iar cununia religioasă pe 23 iunie, în Bârnova unde era el acolo, cu armata. Pentru că generalul Korne – el era adjunctul generalului Korne – a spus că vrea să-i facă nunta acolo, „pe zonă„, şi să aducă mireasa acolo să facă nunta. Şi tot la regiment ei au pregătit, şi-am făcut o nuntă sub cerul liber, frumoasă, în curtea bisericii şi-n curtea regimentului, chiar acolo în apropiere şi… ce pot să spun?!
Logodna noi am făcut-o în faţa unei troiţe, în Cernăuţi, el atuncea mi-a înmânat mie un inel… deoarece părinţii lui nu erau de acord să se căsătorească cu mine, vroiau să se căsătorească cu cineva bogat, pe când eu eram o fată săracă. Căsătoria religioasă a fost făcută în biserică tocmai în ziua când s-a sfinţit o troiţă, acolo, la Bârnova şi deci a fost aşa, parcă un semn ceresc: logodna în faţa unei troiţe şi… înainte de cununie s-a sfinţit o troiţă tot acolo, la Bârnova, în curtea bisericii, o făcut-o militarii.
Cum de aţi avut curajul să vă duceţi tocmai acolo?
Eu am stat foarte mult „pe zonă„, eu am avut curajul, acolo m-am dus; nunta o fost foarte frumoasă, am luat şi câteva colege de-ale mele, domnişoare de onoare… pentru că-mi iubeam foarte mult logodnicul, eu l-am urmat, l-am urmat pe unde-o mers! Nu m-am dat niciodată înapoi, când m-o rugat el să fac ceva, am mers. Şi o fost foarte frumoasă, ne-o cununat generalul Korne.
Şi tot în noaptea aceea când o făcut nunta, atuncea bârnăiau avioanele sovietice ṣi eu n-am mai putut să mă mai întorc la Cernăuţi, deşi domnişoarele de onoare care le-am avut şi care-o fost [au plecat]; o venit şi mama mea, ţărancă de la Bilca, bineînţeles şi tot onorul i s-o dat de generalul Korne şi de toţi ofiţerii care erau acolo, i-o dat mamei onorul şi-o spus că „Dacă nu era această ţărancă pe care o vedem noi îmbrăcată aşa frumos, naţional, astăzi n-am fi participat la această nuntă frumoasă pe care o avem noi aici…„ ṣi mama, cu lacrimi în ochi, bineînţeles o rămas foarte încântată. Mai ales că generalul Korne i-o sărutat mâna. Vă puteţi închipui ce fericită s-o văzut ea, o femeie ţărancă venită de la Bilca şi-aşa, înconjurată de ofiţeri!
Şi unde stăteaṭi acolo?
La ţărani de-acolo, erau case ţărăneşti; după aceea ne-am retras cu regimentul… am trecut prin multe peripeţii! […] M-o luat în trăsură, într-o trăsură care era acolo militară, eu am… m-am îmbolnăvit foarte rău, am căpătat – mă rog, probabil de emoţie, de frică, ştiu eu ce, – oricum m-o tratat doctorul regimentului şi când am ajuns într-o localitate, n-aş putea spune în ce comună, trăsura o fost oprită de nişte ruşi, am fost luată de ruşi şi-o zis că mă ia ostatecă. Eu, na, speriată şi ştiu eu ce şi generalul Korne când o auzit aşa ceva, o venit imediat şi-o spus aşa: „Dacă în zece minute nu este eliberată, eu pun tunurile în bătaie! […] Aceasta este fiica regimentului, aicea o făcut nunta, este fiica regimentului şi deci trebuie să fie eliberată!„ Şi în fine, am fost eliberată.”
Sunteṭi sănătoasă la cap?!..
„Dar după aceea am fost, mai târziu, la luptele de la Iaşi. M-am dus „pe zonă„, m-am dus lângă soţul ṣi-am mers în luptele alea. Şi mai cu seamă auzisem că el foarte multe tancuri distrusese, ruseşti şi nu ştiu ce şi era dat prin ziare, c-aveam chiar şi ziarul unde era scris c-o doborât atâtea tancuri, nu ştiu ce şi cutare şi eu acuma eram îngrijorată, vroiam să văd ce-i şi nu ştiu cum şi ce s-o întâmplat şi m-am dus…
Şi-am ajuns în Suceava şi-n Suceava am văzut o maşină militară aşa, mai aparte, nu ştiu ce, şi-am făcut semn şi am oprit-o. Şi m-o întrebat… era un ofiţer superior, militar şi zice: „Ce doreşti, duduie?„ Zic: „Vreau să merg pe front„ „Cum, vrei să mergi pe front?!„ „Vreau să merg la soţul meu…„ „Păi, zice, da’ sunteţi sănătoasă la cap?!„ „Da! Pentru că-mi iubesc soţul şi vreau să fiu alături de dânsul… m-am căsătorit pe zonă şi vreau să ştiu, că nu mai ştiu nimic de el!„ Şi el zice: „Urcă în maşină!„ M-o urcat în maşină şi m-o dus. […]
Am fost şi-acolo, am fost şi prin Oltenia pe unde era, am umblat! Şi câteodată mă găsea el pe mine, mă găsea unde era în cantonament. […] Şi-odată mi-aduc aminte că m-am dus şi-am intrat şi-am spus ordonanţei – c-atunci era cu ordonanţă – „Să nu spui cumva când vine, că sunt aici, să-i fie o surpriză…„ […] Şi el o venit şi o intrat în cameră şi zice: „Ei, nu mai aprind lumina…„ şi când o dat de mine odată în pat: „Ceee?… Ce-i cu tine, ce te-o apucat? Cum, nu ţi-i frică?„ Zic: „Dragă, dacă nu ţi-i frică ţie, nu mi-i frică nici mie!„, zic. „Dacă mori tu, las’ să mor şi eu…„ Şi cam aşa… dragostea puternică… Eu şi-acuma, după moartea lui, am aşa un teanc scris, în fiecare zi îmi scriu un jurnal al zilei, în care îmi amintesc anumite zile. Dacă, de exemplu, pe data de cutare îmi amintesc că cu atâţia ani în urmă la data de cutare era aşa şi era aşa şi… aşa-mi petrec eu vremea.”
Cine găseşte acest bilet, să-l ducă la soţia mea
„Ei, el o fost arestat, adică mereu îl bănuia pe dânsul că niciodată nu şi-o îndoit şira spinării în faţa comuniştilor. […] O venit şi l-o arestat… o venit şi l-o luat de acasă şi l-o dus la Gherla, în ’47. Şi n-am ştiut de dânsul, n-am ştiut nimica. N-am ştiut unde-l duce, n-am ştiut nimica! Şi-ntr-adevăr, ca să spun – c-am făcut undeva şi-o poezie aşa, chiar aşa cum o fost – interesant că el când a plecat, din maşina de unde o scris el un bileţel, ce-o avut el, c-avea el la dânsul şi-o scris acolo şi-o scris direcţia unde merge, nu ştiu ce. Şi-o aruncat din maşina aceea unde-l ducea, ori din tren, de undeva. Şi scrie el acolo că „Cine găseşte acest bilet, să-l ducă la soţia mea şi-acolo, şi-acolo…„ şi-aşa mai departe. Şi-aşa am ajuns ca să ştiu eu unde este el, da! Prin biletul-cela. […]
El a stat la Gherla până pe data de 1 mai 1948… am fost şi la Gherla, la el. Ca să pot vorbi cu el, noaptea m-am dus în cimitir, că cimitirul era alături de închisoare, trimisesem eu prin secretar – Dumnezeu să-l ierte, c-a murit, secretarul închisorii – un bileţel şi mâncare-ceva şi o saltea acolo şi i-am spus că noaptea, dacă vrea să-mi audă vocea, să fie la geam, că eu voi fi în cimitir. […]
Adică, să vă spun: am ajuns la Gherla. Nu cunoşteam, habar n-aveam! M-am dat jos din tren şi-aveam bagaj mult, întâmplător am văzut o uşă deschisă la un demisol. Şi am intrat acolo am zis: „Oameni buni! Uitaţi-vă, eu am venit tocmai din depărtare, tocmai de la Rădăuţi, pot să las bagajul ăsta aici? Pentru că trebuie să mă duc să-mi găsesc soţul„. „Da’ unde-i soţul?„ „Soţul meu este închis la Gherla, nevinovat. Şi eu nu pot să mă duc cu bagajul ăsta şi nu cunosc pe nimeni…„ Şi atunci, să vedeţi întâmplare ce se face! Zice: „Lăsaţi… fără nici o grijă, fără nici o grijă, că noi suntem de partea dumneavoastră!„ Era unul care lucra pantofi şi unul ajutor de-al lui. Zic: „Dar cum pot să ajung eu la… domnul cutare şi cutare„ – nu-i mai reţin numele acuma – „cum pot s-ajung?„ „Da’ el spune, zice: „Doamnă, uitaţi cum: vă duceţi încolo-încolo-încolo, zice, şi veţi vedea o casă roşie în cărămidă, care nu e încă terminată şi cu cărămidă pe dinafară…„ Şi eu m-am dus, […] eu m-am mai dus, deodată văd un om cu două vaci păscând. […] „Domnule, zic, n-ai putea mata să spui unde-l pot eu găsi pe… domnul cutare şi cutare?„. Şi-mi spune, zice: „Da’ ce vreţi de la el?„ Zic: „Vreau să mă duc, am o mare durere„. „Ce durere aveţi?„ „Am o durere, că soţul meu e închis şi poate el mă poate ajută într-un fel…„ Zice: „Doamnă, nu mai spune la nimeni, eu-s tatăl lui„. Era tatăl acelui la care mă duceam eu!…
Şi el m-a dus, la el m-am dus, m-o primit, am făcut baie, m-o omenit aşa, cum trebuie, că era un intelectual şi după aceea el m-o ajutat să trimit pachete soţului în închisoare şi tot el mi-o spus cum să fac şi cum să dreg şi cum să fac după aceea să vorbesc cu dânsul. Nu puteam să intru, nici într-un caz, dar mi-o spus că pot să merg în cimitir. Şi-atunci m-am dus noaptea în cimitir şi fiica lui şi cu el mă păzeau afară şi cu-n preot şi am dat băutură la soldaţi care păzeau pe-acolo, nişte gardieni şi m-am dus şi-am dat acolo două kilograme de rachiu şi-am putut intra în cimitir, noaptea. Şi-am intrat şi-am vorbit: „Marcele, eu sunt aicea, cutare şi cutare… eşti sănătos? eşti bine? eu sunt aici…„ Şi el: „Îţi mulţumesc că mă iubeşti… şi nu mă părăseşti în timpurile astea grele!„ […] Şi aşa am ieşit de-acolo şi după aceea cineva vedea că eu mă uit cu binoclul, ştiţi, mă uitam către geamul lui – ştiam unde-i geamul lui – şi cineva o văzut şi o zis: „Aveţi aicea o doamnă care are pe cineva la închisoare, care… ţineţi pe cutare?„ [Gazda] zice: „Nuu, n-avem nimic!… Doamna asta meditează pe Pia – aşa o chema pe fetiţă, ţin minte şi asta – o meditează pe Pia, că e rămasă corigentă…„ ṣi atuncea am dispărut, am mers la tren şi-am plecat…”
Nu m-am îndoit…
„Am fost dată afară din învăţământ, o perioadă de timp am fost dată afară din învăţământ pentru că eram considerată reacţionară, adică mi-o spus aşa: „Ori divorţezi de soţul şi rămâi în învăţământ, ori…„ ṣi-am spus: „Eu nu divorţez! […] eu cred că Partidul Comunist nu dezbină familia, caută unitatea familiei. Şi deci eu ştiu că soţul n-o făcut nimica rău şi sunt alături de dânsul şi la necaz şi la toate şi la bine…” Zice: „Dacă ai să fii dată afară din învăţământ…„ , „Nu-i nimica! mama o crescut şapte copii şi n-o avut şcoală, mama o fost ţărancă şi-o crescut şapte copii şi ne-o dat şi la şcoală şi… aşa că dacă ei au putut trăi, aşa o să trăiesc şi eu!„ Şi nu, eu nu m-am lăsat, nu m-am lăsat deloc! Nu m-am îndoit!
M-o chemat la Securitate, m-o ţinut câte-o noapte, câte-o zi, iar mi-o dat drumul, iar o venit, iară m-o ţinut, n-am avut, cum să spun, nici nu-mi era frică! Şi încă ce era, se făceau nişte alegeri şi veneau şi lipeau, de la Partidul Comunist lipeau pe geamurile mele acolo unde stăteam eu şi noaptea toate acele [afiṣe] le dădeam jos! […] Şi m-o chemat, c-o zis că eu rup afişele. „Eu? Nu! Eu-mi spăl geamurile! Eu trebuie să văd în casă! Eu am de lucrat, eu trebuie să lucrez, eu-s dată afară din învăţământ, trebuie să-mi câştig existenţa şi eu trebuie să am geamurile libere! Eu trebuie să am lumină!…„ M-o chemat, m-o hărţuit, m-o învârtit, m-o sucit, da’ eu nu m-am lăsat!.. Să ştii că era aşa: că dacă te lăsai aşa, bleg, te… nu m-am lăsat, am zis nu!
Pentru ce altceva v-au mai chemat?
O zis să mă înscriu în Partidul Comunist şi-am spus că nu mă înscriu în Partidul Comunist, ferească Sfântul Dumnezeu! Pentru nimica în lume nu mă înscriu în partidul..!
De ce eraţi pornită împotriva comuniştilor?
Pentru că ştiam că n-aduc ceva bine! Cel puţin aşa… aşa ştiam eu de la bărbatu-meu, aşa o văzut în Rusia. Şi gata, nu mă înscriu… eu nu fac politică, eu fac învăţământ, eu citesc o carte, eu nu fac politică! Gata! Politica mea este să fiu pe drumul drept…”
M-o purtat ba de la o şcoală, ba de la alta…
„Şi după aceea aşa, liniştiţi, m-o reintegrat şi pe mine în învăţământ, c-aveau nevoie, nu ştiu ce şi-am intrat şi eu, da’ m-o purtat ba de la o şcoală, ba de la alta, ba la nu ştiu ce, cu toate că aveam şi examen de capacitate şi toate gradele. […] Am fost la Dorneşti. […] Din oraş, de la Suceava, erau activişti în Dorneşti, era unul Bârsu, el vroia numaidecât la mine, copilul lui să fie la mine în clasă, ştii! Mă miram eu că vroia el să-l dea la mine care, ştia că eu eram o… reacţionară, ştii?! […] Eu, când a murit… vă spun drept, când o murit Stalin eram la Rădăuţi şi m-o pus directorul ca să pun doliu pe steag, ca să-l puie în bernă.
Şi eu, după ce-am am cusut acolo pe steagul-cela, am luat steagul pe spinare şi-am început să înconjor masa şi să încep a plânge după Stalin, ştii, să-l bocesc. Şi: „Vaai! Tătucul colectiviştilor o murit! Ce ne facem noi de-acuma c-o murit tătucul colectiviştilor?!…„ Ce mi-o venit şi mie, na, vă puteţi închipui! Şi cu soţul arestat, nu?! […] Una dintre colege, bineînţeles, imediat o raportat. Şi-a doua zi de la Suceava cu maşinuţa, o venit în cancelarie şi m-o luat ṣi mi-o spus următorul lucru: „De ce ţi-ai bătut joc?„ „Eu nu mi-am bătut joc! Eu l-am bocit! Eu sunt de la ţară, de la Bilca. […] La ţară când moare un om se boceşte. Dacă credeţi dumneavoastră că am făcut ceva rău, mă rog… sunt la dispoziţia dumneavoastră. Da’ eu n-am făcut, decât l-am bocit şi dacă am spus c-o murit tata colectiviştilor, e adevărat! Colectivul nostru s-o făcut datorită Rusiei care o venit şi la noi.„ […] Dar am avut mare noroc că m-o scăpat cumnatul directorului, Odoviciuc, care era aicea secretar de partid ṣi cumnatul lui era directorul şcolii. Directorul şcolii atunci o luat asupra lui totul, o spus: „Nu, dar tovarăşa n-o făcut nimic, tovarăşa…„ şi m-o scăpat de aceste gheare. Şi-o zis: „Să taci din gură şi să nu mai spui nimica, că înfunzi puşcăria!…„ ṣi după aceea m-am mai potolit eu. Da’ nu m-am prea potolit pe la cozi. Când mă duceam şi vedeam numai ciolane de cumpărat, drept să spun… mama aşa le dădea la câine! Şi eu trebuie să stau la coadă ca să le pot cumpăra?! Asta-i dreptate?! Pentru asta muncesc eu? Asta-i viaţă?! Până ce o venit şi aici, acasă, unul şi să mă ieie, să mă aresteze, spre sfârşit, în ’80, acuma…
Şi cum aţi scăpat şi atunci?
Ei, nu ştiu, ca prin minune… tot aşa, tot, m-a apărat cineva, ca prin minune! M-o chemat la… cum nu, m-o chemat la Poliţie şi o zis că să tac.”
