Herta Schwamen a fost atrasă de ideologia marxistă din vremea în care îṣi făcea studiile de scenografie la Viena. Întoarsă în ṭară, tânăra decoratoare-scenografă ṣi-a continuat activităṭile comuniste într-o perioadă în care partidul acṭiona în ilegalitate. A fost salvată de închisoare de avocatul Lucreṭiu Pătrăṣcanu, el însuṣi cu rol de seamă în PCdR, fiu al profesorului Dumitru D. Pătrăṣcanu, cu strămoṣi din familii boiereṣti. Aṣa a început relaṭia celor doi care aveau să se căsătorească în 1939. Herta Schwamen, devenită Elena Pătrăṣcanu, fusese mai întâi botezată în rit ortodox de părintele Gala Galaction. Frumoasă, cultivată, înzestrată cu simṭ artistic, mai tânără cu peste 10 ani decât soṭul ei, Elena Pătrăṣcanu era o apariṭie deosebită printre „tovarăṣele” din jurul lor. Diferenṭele au fost mai evidente după 23 august 1944 când ea însăṣi a devenit Activistă la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a organizaţiei PCR filiala Bucureşti, membră a Consiliului consultativ de pe lângă Ministerul Propagandei, lider al grupării artistice din Uniunea Patrioţilor. Elena Pătrăşcanu a fost arestată la 28 aprilie 1948 şi acuzată de „complicitate la distrugerea PCR şi a ţării”, în acelaṣi timp ṣi în legătură cu arestarea soţului ei devenit indezirabil. A fost condamnată la 14 ani de muncă silnică ṣi confiscarea bunurilor, dar la aproape doi ani după executarea lui Lucreṭiu Pătrăṣcanu, în martie 1956 a fost graṭiată. Fosta fondatoare ṣi proprietară a Teatrului de păpuṣi Ţăndărică din Bucureṣti a lucrat apoi o vreme ca scenograf la teatrul din Sibiu. S-a recăsătorit cu regizorul Iannis Veakis, un luptător grec refugiat la noi în anii ’50. Rejudecarea procesului Pătrăşcanu în 1968 i-a adus ṣi ei reabilitarea. Drumul sinuos al destinului său a fost strâns legat de acela al singurului intelectual – „părinte fondator” al Partidului Comunist din România.
Arhiva de istorie orală păstrează o copie a unor interviuri de o mare valoare documentară, acordate de Elena Pătrăṣcanu Veakis în 1981 ṣi 1982 Eleonorei Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie a Bucureṣtiului.
Un apartament modest la etajul doi
„Casa pe care am frecventat-o eu după ce l-am cunoscut pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi pe tatăl lui se afla pe strada Albă nr. 2, amplasată cu o faţadă pe fostul rond Regina Maria, astăzi Piaţa Coşbuc. A fost o casă construită chiar de profesorul Pătrăşcanu, având un cat şi nişte magazine jos. De altfel, această casă stă şi acuma în picioare cu toate că nimeni din familie nu mai locuieşte acolo. După câte îmi amintesc, interiorul casei era şi el modest dar ticsit cu obiecte din colecţia socrului meu care a fost un mare amator de antichităţi – colecţie care azi se află la Liceul „Mihai Viteazul„, donată de el cu un an înainte de moartea sa. Soţul meu locuia în mansarda locuinţei, bineînţeles atuncea când îşi petrecea zilele în casa părintească. De obicei, fiind în mare parte în ilegalitate, după ilegalizarea Partidului Comunist în 1921, el a locuit prin multe alte case, fie în ţară fie în străinătate. Eu am amintiri foarte frumoase despre această casă pe care o frecventam, nu numai în legătură cu soţul meu, dar şi cu viitorul meu socru care mă aprecia mult, întrucât eu având o pregătire de plastician, fiind arhitectă, ţinea la părerile mele în legătură cu pozele pe care le alegea pentru ilustrarea cărţilor de istorie pe care le-a scos.
Cu puţin timp înainte de moartea sa, el se hotărâse să doneze colecţia despre care am vorbit liceului „Mihai Viteazul„. Ne-a chemat pe soţul meu şi pe mine să ne alegem câteva obiecte, dacă o dorim bineînţeles. Noi, neavând în epoca aceea nici locuinţă stabilă şi nici mentalitatea unor oameni care posedă aşa ceva, am refuzat în principiu. Dar eu care am o mare dragoste pentru obiecte de artă, n-am putut să mă abţin să-l rog totuşi să ne dăruiască nişte figurine de Tanagra şi [altele] din fildeş – cred că erau indiene – din colecţia sa, de dimensiune foarte mică şi despre care presupuneam că voi găsi totuşi un locuşor în viaţa noastră de nomazi. Aceste figurine şi-au ocupat locul lor într-o mică vitrină discret luminată şi acoperită cu o perdea, pentru ca să nu le etalăm decât unor prieteni. Au dispărut în condiţiile tragice ale percheziţiilor ce au urmat după arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. […]
Începând din 1939 când Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu mine m-am căsătorit legal, m-am mutat în apartamentul blocului din strada Vasile Lascăr nr. 100 care aparţinea soacrei mele. A fost un apartament modest la etajul doi al blocului amintit, compus din trei camere mici, dintre care sufrageria avea şi funcţie de atelier. Mobilierul şi obiectele din această casă erau modeste, dar apreciate de toată lumea ca fiind de bun gust, având în vedere care era şi meseria mea de a mă ocupa de decoraţiunea apartamentelor. În casa aceea se aflau totuşi obiecte de mare valoare dăruite de diferiţi prieteni artişti în decursul anilor, care au dispărut fără urmă în urma evenimentelor petrecute din 1948. Acolo se afla şi o colecţie de păpuşi din lumea întreagă – din Asia mai ales şi din Africa, erau de o valoare deosebită. Aveam şi o colecţie de icoane şi de alte obiecte bisericeşti de un farmec deosebit pe care le-am găsit prin peregrinările noastre prin ţară. […] În acest apartament am locuit din 1939 până în 1940 când soţul meu a fost arestat, dus în lagărul de la Miercurea Ciucului, după care a urmat domiciliul forţat de la Poiana Ţapului, internarea în lagărul de la Târgu Jiu, reîntoarcerea la Poiana Ţapului, ilegalizarea în preajma primăverii anului 1944. În tot acest răstimp al absenţei noastre – adică în timpul războiului – această casă a fost ocupată de nişte militari sau SS-işti nemţi care au dat bir cu fugiţii chiar în ziua de 23 august când noi am luat această casă în primire. Aicea am continuat să locuim între 23 august 1944 şi până în preajma lui 1 mai 1948 când am fost amândoi arestaţi. În decursul acestor aproximativ trei ani şi jumătate soţul meu a îndeplinit funcţia de ministru al Justiţiei, fiind în acelaşi timp membru al C.C. şi câţiva ani şi membru al Biroului Politic. Deşi am fi avut posibilitatea să ne mutăm în altă casă, el a preferat, datorită modestiei care îl caracteriza, să rămână aici.”
O nouă eră începea…
„După [23 august 1944] Lucreţiu Pătrăşcanu şi-a continuat activitatea sa de mare răspundere, atât în cadrul conducerii partidului cât şi al guvernului, el fiind unul din cei patru miniştri fără portofoliu alături de Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu care reprezentau partide istorice, el fiind reprezentantul Partidului Comunist. În acelaşi timp Lucreţiu Pătrăşcanu deţinea şi portofoliul Ministerului de Justiţie, funcţie pe care a păstrat-o până cu puţin timp înainte de arestarea sa. O nouă eră începea.
Eu îmi împărţeam timpul între activitatea de militantă, atât în cadrul partidului, a organizaţiei de Bucureşti mai bine zis, în cadrul organizaţiei de Bucureşti a Uniunii Patrioţilor, a sindicatelor, Uniunea Artiştilor, Actorilor şi Ziariştilor proaspăt înfiinţată atuncea, la a cărei activitate am luat şi eu parte. Lucram şi la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a Partidului condusă atunci de Vişinevski şi Nicolae Moraru. Făceam parte şi din Consiliul Consultativ al Ministerului Culturii, ministru în acea epocă fiind Mihail Ralea.
Dincolo de această activitate politică, am continuat activitate mea profesională atât în cadrul Teatrului Naţional a cărui angajată am fost, cât şi printr-o colaborare strânsă aproape la mai toate spectacolele la teatrul nostru, ale teatrului înfiinţat atunci de actriţa Dina Cocea. Pe lângă activitatea în cadrul teatrelor pentru adulţi sau teatrelor cu actori, eu ţineam foarte mult să realizez un vis al meu, acela de a mă ocupa de un teatru pentru copii unde să se pună problemele educative într-un mod nou, într-un mod revoluţionar, exprimat printr-un teatru de păpuşi care a constituit o veche pasiunea de-a mea, încă din tinereţe.
Aş putea spune că încă de pe băncile şcolii din Cernăuţi [ṣtiam că] exista un teatru de marionete condus de Teodor Năstase, sub egida lui Victor Ion Popa, pe vremea aceea directorul general al teatrului din Cernăuţi, un teatru de marionete care pe mine m-a fascinat. Mai târziu, studentă la Viena fiind şi activând din punct de vedere politic în cadrul Internaţionalei Docherilor şi a Marinarilor, munca mea de partid se desfăşura în port, în portul Viena, pe malul Dunării. Acolo contactam marinari de pe şlepurile de pe Dunăre cu intenţia de a-i câştiga pentru cauza noastră, adică de a transporta un ziar conceput, scris, ilustrat şi tipărit de mine împreună cu alţi doi tovarăşi şi care trebuia să ajungă în porturile dunărene din ţara noastră. Această activitate pe care am dus-o aproape trei ani de zile în condiţii destul de romantice şi de aventuroase, pentru că, vă daţi seama, că intrarea noastră în port fiind interzisă, escaladarea gardurilor se făcea noaptea. Marinarii nu înţelegeau întotdeauna că noi eram activişti de partid şi mai ales fetele, pentru că am lucrat şi eu cu o fată, o „tovarăşă Lenuţa„, eram de foarte multe ori asaltate de avântul marinarilor ajunşi într-un port ca Viena. Am făcut această paranteză deci, pentru că drumul meu de la portul din Viena până la Casa Sindicatelor unde era şi tipografia, ducea prin faimosul „Luna Parc„ cu numele de „Prater„. […] Acolo un ventriloc îşi dădea reprezentaţiile cu o păpuşă pe nume Maxie care mi se adresa mai ales mie de câte ori mă opream acolo. […]
Mi-am propus deci să încerc înfiinţarea unui teatru de păpuşi care să se adreseze de data aceasta copiilor. Nu este prima încercare, întrucât încă prin anii ’38, activând în cadrul unui grup de artişti şi de arhitecţi tot cu scopuri politice, am încercat că creăm un teatru de păpuşi cu substrat politic, în care anumite critici la adresa regimului, a guvernului şi a atmosferei de război care era deja în aer, să fie exprimată prin gura păpuşilor care, credeam noi, vor scăpa mai uşor de cenzură decât un spectacol creat de oameni mari. […] Totuşi încercarea noastră de-atuncea nu a reuşit, mai ales din motive financiare.”
Sub numele de „Ţăndărică”
„Deci, în primăvara lui 1945 ne-am pus pe treabă şi spre toamnă, sub numele de „Ţăndărică„… ideea mi-a venit în urma faptului că noi la început am lucrat cu marionete; marionetele fiind constituite din lemn, ideea de „Ţăndărică„ mi s-a părut apropiată de ideea acestei marionete; deci sub numele de “Ţăndărică” am început să dăm primele spectacole. La început ele au avut loc în Casa Şcoalelor de pe strada Uranus, într-o încăpere destul de modestă. Dar foarte curând ne-am mutat într-o caravană cinematografică staţionată pe vremea aceea pe un loc viran de pe Bulevardul Magheru unde se află azi construcţia magazinului Unic, locul unde s-a mutat magazinul Unic. Această caravană cinematografică am transformat-o într-un teatru de păpuşi şi timp de doi ani am funcţionat acolo, fie pe vreme bună, fie pe vreme rea – ea nu era foarte etanşă, deci dacă ningea sau ploua, s-a întâmplat să plouă în sală. Dar fervoarea noastră, entuziasmul colaboratorilor noştri şi mulţimea de copii care ne-au vizitat ne-a dat mult curaj. Pot să spun că la premierele acestor spectacole venea aproape în mod regulat Petru Groza, mare amator de teatru de păpuşi. Aş spune că şi soţul meu se lăsa destul de mult antrenat în entuziasmul copilăresc al acestor spectacole.
Spectacolele de până la arestarea mea, adică până în 1948 au fost circa ṣase-ṣapte la număr. […] Am avut şi o activitate politică: în timpul alegerilor [din 1946] am creat un teatru de păpuşi ambulant cu care am făcut propagandă electorală cu păpuşi, cu un caracter caricatural şi satiric.
În 1947 am reuşit să construiesc o sală specială pentru acest teatru, în cadrul aşa-zisului bloc „Gioconda„, o clădire construită pe fundamentul fostului Senat. […] Ţin să consemnez că am avut colaboratori care ne fac şi astăzi cinste, printre ei se numărau: Costache Antoniu, artist al poporului, Clody Berthola, Eugenia Popovici, artiste emerite, compozitorul Marius Constant, astăzi una din marile somităţi ale lumii muzicale pariziene, ca şi Edgar Cosma. Toţi aceşti colaboratori lucrau benevol, ca şi noi de altfel. […] După arestarea mea în 1948, conducerea acestui teatru a fost preluată de Margareta Niculescu. […]
Pasiunea pentru teatrul de păpuşi nu m-a părăsit nici la închisoare. Acolo, la începutul anchetei noastre, aş zice cam primul an, am primit hârtie şi creion şi aveam dreptul să scriu, lucru care după primul an a încetat şi ṣapte ani de zile nu am mai avut dreptul la nici un fel de mijloc de a nota sau de a scrie ceva. În acest răstimp, deci, am scris vreo opt piese de teatru, dintre care cinci pentru păpuşi şi un poem pentru copii în versuri care se numea Povestea codrului şi care a fost singurul poem după eliberarea mea pe care am reuşit să îl reconstitui, fiind în versuri. […] Timp de 20 de ani, adică de la arestarea noastră şi până la reabilitare, tot ceea ce s-a publicat în legătură cu naşterea teatrului de păpuşi nega existenţa teatrului de păpuşi între 1945-1949. Abia după reabilitare, eu scriind nişte scrisori ziarului România Literară, revistei Teatru, pentru că deţin şi astăzi programe, cronici, fotografii din epoca aceea, care au fost publicate în ziarele respective, am putut demonstra adevărul şi în continuare se menţionează existenţa acestui teatru.”
Ne-am bucurat puţin timp de acest lăcaş de vară
„O altă casă strâns legată de existenţa noastră – poate o casă legată de cele mai dramatice evenimente! – este casa noastră de la Snagov. Astăzi ea este din nou în proprietatea mea, mi-a fost restituită în 1968 odată cu reabilitarea politică a soţului meu şi a mea şi eu îmi petrec o bună parte din verile mele în această casă, îngrijind-o. Casa de la Snagov a fost construită de mine în 1946-47, ca urmare a unei achiziţii de teren făcută în acea epocă cu banii pe care soţul meu îi încasase de la cele trei volume publicate până atuncea, mi se pare chiar reeditate. Terenul a fost pus la dispoziţie de către Primăria oraşului Bucureşti – respectiv primarul Dombrovski -, în legătură cu dotarea a cinci intelectuali de vază, în urma unei dispoziţii în acest sens. Terenul se afla în pădure, el a fost ales de mine, am tăiat copacii şi, printr-un schimb, dând copacii verzi contra altora uscaţi, am clădit această casă, dar în parte este făcută şi din cărămidă şi piatră, dar acoperită cu şiţă. Planurile au fost făcute de mine, am stat pe şantier. Din păcate, ne-am bucurat puţin timp de acest, să zicem, acest lăcaş de vară, întrucât restul şederii noastre acolo a fost de cu totul altă natură.
După ce am fost arestaţi în preajma lui 1 mai 1948, amândoi în aceeaşi zi, dar transportaţi la case diferite, case special amenajate pentru deţinerea unor importanţi membri de partid şi unde s-a petrecut o parte din anchetă. După câteva luni de zile, cu promisiunea de a fi doar un punct de trecere spre libertate, am fost duşi la Snagov în casa noastră unde ne-am reîntâlnit şi unde în aşteptarea eliberării promise am petrecut zile de mare chin şi frământare între august-septembrie 1948 şi 1 ianuarie 1949. De fapt, aspectul pazei ne-a dat de gândit din prima clipă, nerimând decât prea puţin cu promisa libertate. Erau trei tovarăşi de la poliţia secretă a partidului, înarmaţi cu arme automate şi cu puşti mitraliere care ne păzeau zi şi noapte, permiţându-ne doar scurte plimbări prin pădure şi iarna pe lacul îngheţat, însoţiţi de puştile mitraliere îndreptate spre noi. Cu toate acestea, fiind ilegalişti cu multă experienţă, am reuşit să transmitem un bileţel mamei mele care nu ştia nimic de soarta noastră, prin bunăvoinţa unui pădurar pe nume Victor Dragomir care şi-a riscat efectiv viaţa făcând acest transport de corespondenţă. Ne-am înţeles prin semne să ascundem bileţelul sub un copac din pădure pe care pe urmă el l-a cercetat şi unde pe urmă am găsit răspunsul mamei mele că a primit biletul. […]
Noi ştiam că suntem la dispoziţia partidului şi aşteptam în fiecare zi pe unul din tovarăşii care ne anchetau în continuare, dar de fapt acuma ancheta a fost numai formală. Mai venea numai tovarăşul Rangheţ. Aşteptam deci ziua în care să mi se spună că putem pleca acasă. În locul acestei speranţe însă, într-o noapte ni s-a spus să ne îmbrăcăm. Toată împrejurarea în care am fost ridicaţi prevestea deja un sfârşit tragic. Soţul meu a presimţit acest lucru şi prima reacţie a fost a nu se preda de bunăvoie. Ne-am baricadat pentru a câştiga timp. Cât am putut, am cărat mobile în faţa uşilor de intrare care erau închise cu cheia, ca să discutăm ce e de făcut. […] Cred că dacă în momentul acela soţul meu ar fi avut otravă pentru amândoi… dar nevenind decât dintr-o altă închisoare, bineînţeles că nu posedam aşa ceva. În cele din urmă soţul meu a cerut să vină tovarăşul Rangheţ care ţinea cu noi legătura, întrucât el ameninţa că dacă el nu vine, nu ne va lua în primire decât morţi, adică vroia pur şi simplu să ne înjunghie! Tovarăşul Rangheţ probabil că nu a fost foarte departe pentru că a venit destul de repede ca să ne asigure cu cel mai mare calm că de fapt noi ne ducem doar în altă casă pentru a se continua ancheta care mai avea nevoie de anumite completări. Şi în momentul acela ne-am lăsat convinşi, poate cu prea puţine speranţe, dar totuşi o mică speranţă a licărit şi în soţul meu. Am fost duşi împreună într-o altă casă unde a doua noapte soţul meu a fost ridicat şi de atuncea nu l-am mai revăzut.
Eu am mai stat în acea casă două săptămâni, după care am fost dusă la o închisoare pe care nu am identificat-o nici până în ziua de astăzi. Închisoarea – fiind legată la ochi – era plasată în subsol şi unde nu aveam lumina zilei şi nici aer, aerul pompându-se din cinci în cinci ore cu foarte mult zgomot în celulă. Acolo am stat vreo trei sau patru luni de zile după care am fost dusă la Securitate, adică la închisoarea Malmaison de pe Calea Plevnei, unde mi-am petrecut şase ani de zile de anchetă şi tortură, de asemenea fără aer direct, fără lumină directă, dar totuşi aerul venea de pe un culoar aerisit.”
Audio: Elena Pătrăṣcanu Veakis
