Actul de naştere al aviaţiei noastre de transport l-a constiutuit Decretul 2705 / 26 iunie 1920, prin care era înfiinţată Direcţiunea Aviaţiei din Ministerul Comunicaţiilor. În aceeaşi perioadă statul român a hotărât să acorde dreptul de exploatare a liniilor aeriene Companiei Franco-Române de Navigaţie Aeriană care fusese înregistrată în 13 aprilie 1920 la Paris. Zece ani mai târziu, la 9 iulie lua fiinṭă societatea LARES – Liniile Aeriene Române Exploatate cu Statul. Nu a avut viaṭă lungă, dar a reprezentat o etapă importantă în istoria aviaṭiei române de transport. La 20 iulie 1937, LARES a fost înlocuită cu SARTA – Societatea Română de Transporturi Aeriene. Aceasta, la rândul ei, avea să urmeze istoria României postbelice: la 8 august 1945 avea să fie înlocuită la rândul ei cu TARS – Societatea de Transporturi Aeriene Româno-Sovietice.
Despre LARES, Arhiva de istorie orală conṭine câteva documente sonore foarte preṭioase:
RADU BOROŞ, jurist, specialist în drept aerian:
„Regele Carol al II-lea a decis să creeze două lucruri: să dezvolte aviaţia de turism şi să dezvolte aviaţia civilă de transport. Pentru aviaţia de turism a creat Aeroclubul, căruia i-a dat în sarcină şcolile de pilotaj civil. Şi aceste şcoli s-au dezvoltat foarte bine şi foarte frumos în anii din 1932-33, până la 1940-42 când, pe urmă, războiul a schimbat toată structura. Iar pentru transportul aerian a decis crearea unei societăţi comerciale, L.A.R.E.S., care însemna: „Liniile Aeriene Române Exploatate cu Statul.„ A dotat cu o sumă frumoasă această societate, 360.000.000, era o sumă foarte mare în 1935-36, [în primii ani de] când a fost constituită.”
[Interviu realizat de Emilian Blânda şi Octavian Silivestru, 1995]
ION POPESCU, poreclit Oiţă, comandor aviator:
„În anul 1926, când eu acum aveam o experienţă ca instructor de şase ani şi ca pilot, de opt ani, Ministerul Aerului şi Marinei au hotărât să trimită la specializare patru piloţi, patru telegrafişti şi patru mecanici de bord, undeva în străinătate, ca să recepţioneze noile avioane tip Lockheed 10 care soseau în Polonia prin portul Gdynia, pentru folosul aviaţiei de transport al noii companii L.A.R.E.S. […].
Am făcut această şcoală în cadrul Companiei LOT, Compania LOT, poloneză, de transporturi aeriene care aveau şi ei în serviciu, cu un an mai înaintea noastră, avioane Lockheed şi, odată cu Lockheed-urile care ne-au sosit nouă, cele patru bucăţi prima dată, au sosit şi doi instructori americani, cu care timp de şase luni am făcut şcoală în cadrul companiei LOT, cu care am avut convenţie şi ne-au dat toate înlesnirile, ca să putem funcţiona pe acel aerodrom de lângă Varşovia.
Şcoala a durat şase luni, nu numai pentru trecerea pe un avion modern, dar, mai ales, pentru zborul fără vizibilitate şi navigaţia radio care până atunci la noi nu era cunoscută sau era folosită numai în mod empiric şi incomplet. […] Şi când am venit cu avioanele în ţară, cele patru echipaje, eram pregătiţi, într-adevăr, aşa cum erau pregătiţi cei mai buni piloţi din America sau din Europa. Dar pot să spun că şi-n Europa singurii care erau mai bine pregătiţi erau nemţii. Nici în Franţa nu era încă pe vremea aia, sau în Italia, o pregătire aşa de bună.
Cum am sosit în ţară, peste două săptămâni s-a şi dat drumul la patru linii aeriene internaţionale şi noi, fiecare pilot dintre cei care venisem cu un avion, am fost organizaţi, instalaţi, repartizaţi pe una din linii. Liniile erau: Bucureşti-Zagreb-Milano-Torino, Bucureşti-Budapesta-Berlin, Bucureşti-Cernăuţi-Varşovia şi Bucureşti-Istanbul-Ankara. Patru avioane, patru linii, patru piloţi. Fără schimb!… Ei, am şi început aceste linii şi pe tot cursul anului ’937, de la august până la decembrie, zi de zi, afară de duminica când nu se zbura, noi făceam o zi dus şi o zi întors, fiecare linia lui. Eu mi-am ales linia Varşovia, pentru că în timpul cât stătusem acolo îmi făcusem o serie de legături, încât am preferat să fac această linie, deşi era cea mai grea pentru că fiind în nord, toamna începeau ceţurile şi tot felul de greutăţi de navigaţie…”
[Înregistrare realizată de Octavian Silivestru, 1993]
TRAIAN UDRISCHI, comandor aviator:
„După ce am devenit pilot [în 1931], eram instructor de zbor la Centrul de perfecţioanare care se găsea la Buzău. Când statul român a comandat avioanele Lockheed Electra 10, patru avioane, s-a decis ca să trimeată patru piloţi care să devină piloţi de linie, care erau o specialitate. Eu am fost luat de la Buzău şi trimes, contra voinţei mele, în Polonia unde am făcut Şcoala de piloţi de linie de la Lufthansa, care se găsea la Varşovia. Era o şcoală făcută sub egida poloneză de la LOT, dar era în fapt şcoala Lufthansei, care atunci era cea mai bună pentru piloţi de linie. Eu am fost trimis acolo, contra voinţei mele, pentru că nu vroiam să zbor cu astfel de avioane, cum le numeam eu „camioane„, eram obişnuit la zbor acrobatic, avioane de vânătoare şi aşa mai departe. Odată cu mine au mai fost trimişi: Ion Popescu Oiţă, Ştefănescu Anton şi Ion Dincă, un instructor de zbor adjutant.
Aşa am început exploatarea cu cele patru Lockheed-uri, o exploatare teribilă! Noi nu mai făceam decât zboruri încontinuu, fără repaos. Eu făceam linia italiană, Dincă făcea linia de la Praga, şi ceilalţi doi, Popescu Oiţă şi cu Ştefănescu erau pe Varşovia. Dincă n-a rezistat, a fost atât de consumat fizic, [încât] a fost luat, ridicat din avion la sosirea la Praga, transportat la spital, şi după o lună de spital [a ajuns] la cimitir: ftizie galopantă. Eu am rezistat, am făcut 250 de ore de zbor pe lună, ceea ce este extraordinar! Şi ceilalţi doi, Popescu Oiţă şi Ştefănescu, lucrau la jumătate pentru că erau numai doi, amândoi pe aceaşi linie.
L.A.R.E.S.-ul la început era sub egida lui Andrei Popovici şi avea ca şef pilot pe un oarecare Paul Dumitrescu, el se intitulase şeful piloţilor. L.A.R.E.S.-ul a comandat un alt avion Lockheed 14 care a fost un avion foarte greu. Eu am transportat toate avioanele astea Lockheed 14 la Bucureşti de la Gdansk, portul polonez, unde erau reasamblate după ce soseau cu vaporul din America. Mi-am dat seama că avionul este extrem de periculos şi de rău ca performanţe. Am informat pe Andrei Popovici la sosirea mea că avionul ăsta e o nenorocire şi dacă am putea scăpa de el, că polonezii, Compania LOT, au avut un avion care a ars pe câmp, fară să omoare pe nimeni. Şi noi, dacă am avea norocul, să scăpăm de aceste avioane. Andrei Popovici s-a supărat, pentru ca el le comandase. Din cauza acestui avion am părăsit L.A.R.E.S.-ul, nevrând să-i dau un raport favorabil aviaţiei civile. Asta era înainte de începerea războiului.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
