Vestigialitatea este un concept corelat evoluţiei biologice care se referă la acele organe, numite organe vestigiale, care şi-au pierdut, total sau parţial, funcţionalitatea. Probabil cel mai celebru exemplu este apendicele, despre care încă există dezbateri dacă este sau nu un organ vestigial. Ideea că organismul nostru are elemente de care nu se mai foloseşte şi care au avut un rol doar la strămoşii omului a fascinat mereu oamenii de ştiinţă. Există, desigur, şi contestatarii teoriei evoluţioniste, creaţioniştii, care resping din start acest concept. Vom prezenta cinci elemente anatomice umane despre care teoriile evoluţioniste susţin că ar fi cu adevărat organe vestigiale; există multe alte indicii evolutive care fac obiectul acestor ipoteze: splina, timusul, amigdalele, muşchiul plantar, muşchii auriculari, plica semilunară a ochiului.
Organul vomeronazal sau Jacobson
Rozătoarele şi alte mamifere secretă substanţe chimice numite feromoni care conţin informaţii despre sexualitatea lor şi despre stadiul reproductiv al acestora, influenţând comportamentul semenilor. Feromonii sunt detectaţi de un sistem senzorial specializat, organul vomeronazal sau organului lui Jacobson situat în mucoasa nazală sau în cerul gurii. Există teoria care spune că şi oamenii preistorici se foloseau de acest organ pentru a localiza partenerii de împerechere atunci când comunicarea nu era încă posibilă. Michael Meredith de la Universitatea din Florida respinge însă ideea că acest organ ar fi o relicvă. Nu există fibre nervoase care să asigure o legătură cu creierul, iar genele specifice receptorilor de la acest nivel sunt inactive.
Cu toate acestea, au fost aduse dovezi ştiinţifice că oamenii reacţionează la anumiţi feromoni, fără a se folosi însă de acest organ, ci de sistemul olfactiv propriu-zis.
„Pielea de găină”
Deşi în acest caz este vorba despre un reflex şi nu de o structură anatomică propriu-zisă, „pielea de găină” este considerată un element vestigial la oameni. Reflexul pilomotor are loc atunci când muşchiul de la baza unui fir de păr se contractă şi acesta este adus în poziţie verticală. La păsări, la animalele cu blană sau ţepi acest reflex permite crearea unui strat de aer cald între piele şi învelişul pilos atunci când este frig sau funcţionează ca metodă de camuflaj şi intimidare a unui prădător. Pilozitatea la om este mult prea redusă pentru a se crea vreunul dintre aceste efecte. Funcţionează totuşi ca un indicator în momentele în care are loc un răspuns emoţional – frică, furie sau plăcere (atunci când ascultăm de exemplu o melodie care ne emoţionează).
Punctul lui Darwin
În cea de-a 6-a săptămână de sarcină, încep să se formeze primele elemente ale urechii. În zona canalului auricular apar şase formaţiuni de ţesut numite movilele lui Hiss. Acestea se vor contopi şi vor deveni urechea externă. Punctul sau tuberculul lui Darwin este o mică malformaţie care apare la joncţiunea dintre movilele patru şi cinci ale lui Hiss. Se regăseşte la destul de mulţi oameni şi ia forma unui nodul cartilaginos sau umflătură pe marginea urechii. Se crede că acesta este o relicvă a articulaţiei care permitea în vechime părţii superioare a urechii să se plieze peste deschiderea canalului auricular. Din punct de vedere medical este considerat un defect congenital. Nu are nici o influenţă negativă şi poate fi îndepărtat chirugical pentru eventuale motive estetice. Cu toate acestea, genele spun o poveste interesantă, după cum afirmă chirurgul plastic Anthony Sclafani. Trăsătura apare dacă fătul moşteneşte chiar şi o singură copie a genei responsabile, ceea ce înseamnă că este importantă şi că la un moment dat folosea la ceva. Cu toate acestea, există şi un fenomen genetic numit penetraţie variabilă, adică un copil se poate naşte fără acest punct al lui Darwin chiar dacă a moştenit gena. Aşadar, nu mai este avantajos la acest moment.
Coccisul
Există structuri anatomice asupra cărora evoluţia acţionează mai lent şi care în timp ajung să deţină alte funcţii. Coccisul uman este un bun exemplu în acest sens. El este o relicvă a cozii mamiferelor care a căpătat la oameni rolul de a ancora muşchii din zona anusului. Evoluţia mai lentă este explicată în acest caz de apariţia unor cazuri aparte. În mod normal, coccisul uman este compus din patru vertebre rudimentare care fuzionează într-un singur os. Dar s-au născut copii care au trei sau cinci vertebre. Mai mult, sunt peste 100 de cazuri raportate de copii care s-au născut cu mai multe vertebre la acest nivel, deci cu coadă. Acest fenomen numit atavism apare atunci când semnalul care trebuie să oprească procesul de creştere al cozii în stadiul embrionar nu se activează la timp.
Măselele de minte
Majoritatea primatelor au măsele de minte, care sunt a treia pereche de molari, dar la câteva specii cum ar fi maimuţa tamarin sau marmoseta, de talie mai mică, acestea nu există. Antropologul Peter Lucas de la Universitatea „George Washington” spune că atunci când, pe linie evolutivă, mărimea corpului unui mamifer se reduce, maxilarul şi mandibula acestora sunt prea mici pentru a mai putea susţine acelaşi număr de dinţi, iar procesul numit supraaglomerare determină o selecţie naturală de a avea dinţi mai mici sau mai puţini. Acest lucru se pare că se întâmplă şi în cazul Homo sapiens.
Robert Corruccini de la Universitatea Southern Illinois spune că problema supraaglomerării s-a accentuat la om în ultimele patru secole pentru că dieta noastră a ajuns să fie alcătuită din hrană mai moale sau mai procesată. Cum molarii nu mai sunt atât de solicitaţi, dimensiunea manndibulei şi a maxilarului se restrânge în partea din spate şi a treia pereche de molari sau măselele de minte nu mai au loc să erupă. De aceea, majoritatea oamenilor din epoca modernă au frecvent probleme, dureri sau malformaţii la nivelul acesta. Există chiar o statistică recentă care arată că 35% din populaţie nu mai are deloc măsele de minte, ceea ce sugerează că ne aflăm pe o traiectorie evoluţionistă care va duce la dispariţia acestora.
Sursa: www.newscientist.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
