Emil Boboescu
Muzeul Militar Naţional Bucureşti
Vânătorii și vânătorii de munte
În istoria militară românească putem observa faptul că unitățile de infanterie au purtat mai multe denumiri și au și rezultat în mai multe specializări. Astăzi ne vom opri asupra vânătorilor și vânătorilor de munte.
Este necesar, în primul rând, să facem o definire corectă a termenilor. Termenul de „vânător” este de regăsit că instituţie militară începând din Evul Mediu, iar în accepţiune modernă apare într-o primă formă în armata principatului moldovean la 1858, iar prima unitate a Armatei române înfiinţate cu această denumire este Batalionul de Vânători Pedeştri din anul 1860. Spre deosebire de infanteria de linie, care era considerată conform accepţiunilor epocii ca fiind infanteria grea, vânătorii constituiau infanteria uşoară, cu scop de angajare cu foc şi ambuscare, având unitatea de bază pe structură de batalion, în timp ce infanteria de linie se împărţea în regimente. Structura de tip batalion este păstrată pentru vânători până la mobilizarea din 1913, când se dublează efectivele prin crearea de regimente chemându-se batalioanele de rezervă, şi apoi la cea din timpul primului război, când iarăşi batalioanele devin regimente.
Vânătorii de munte sunt o structură diferită faţă de cea a vânătorilor, deşi denumirea este preluată tot pentru a indica faptul că sunt o specializare de infanterie uşoară. Aceştia sunt creaţi la 3.11.1916, prin transformarea Şcolii de Schiori din Bucureşti în Corpul Vânătorilor de Munte, iar la 29.12.1916, acesta se transformă în prima unitate operativă, Batalionul de Vânători de Munte.
Din punct de vedere al aspectului general al uniformei, aceasta avea aceleaşi părţi componente majore pe care le-am descris în episodul anterior, şi anume, veston cu patru buzunare cu clape şi guler răsfrânt, pantaloni uşor pană, bocanci cu moletiere şi capelă pe post de coifură. Echipamentul iarăşi era acelaşi, centură cu cartuşiere, lopată cu portlopată şi baionetă cu portbaionetă, sac de merinde şi raniţă cu foaie de cort şi gamelă.
Diferenţa majoră era dată de culoarea de armă, ce pentru ambele specializări era verde închis. Deşi în 1912 vânătorii poartă toate însemnele verzi, adică petliţe şi paspoale, iar cifra regimentară de la epoleţi şi capelă, este tot verde, în 1916 se introduce în locul petliţei, cornul vânătoresc, tot din postav verde. Totuşi, această normă nu a apucat să fie complet introdusă în serviciu, deoarece distribuirea efectelor la mobilizare a făcut ca mulţi militari să poarte tot petliţele verzi clasice.
Pentru vânătorii de munte, culoarea de armă utilizată era tot verdele vânător, aşa cum ajunsese el să fie definit dar în locul cifrei regimentare de la capelă şi epoleţi, se aplicau literele VM. Aceste litere sunt prima cifră, sau însemn de corp, folosit de această armă. Cetina de brad apare în uz mai târziu.
