Celebrarea naşterii Domnului este o temă care a stârnit interesul artiştilor din toate timpurile, indiferent de cadrul geografic sau cronologic. Cele mai vechi reprezentari paleocreştine ale naşterii datează din secolul al III-lea, dar ele au devenit mai numeroase în secolele IV şi V. Iconografia naşterii cuprinde episoadele anterioare naşterii (călătoria la Betleem, recensământul, aşteptarea naşterii), naşterea propriu-zisă şi adoraţia păstorilor şi a magilor. Catacomba Priscilla, de la Roma, găzduieşte o frescă de secol II a Fecioarei Maria cu Pruncul în braţe, având în stânga sa un profet, fiind cea mai veche reprezentare care ar putea evoca naşterea. O altă scenă, cea a adoraţiei magilor, din catacombă, datează din secolul al III-lea. O altă reprezentare a adoraţiei magilor se regăseşte pictată pe un sarcofag din bazilica Sainte-Marie-Madeleine, din Saint-Maximin-la-Sainte-Baume, Franţa. Naşterea lui Iisus a fost sculptată pe sarcofagele romane ale creştinismului timpuriu, de secol IV, pentru ca mai târziu să fie inclusă alături de alte scene din viaţa lui Hristos în decorarea bazilicilor creştine. A fost un subiect foarte important pentru arta creştină timpurie din secolul al V-lea, subliniind realitatea întrupării lui Hristos, confirmând şi calitatea Fecioarei de Theotokos (Maica lui Dumnezeu). Tema naşterii apare frecvent şi în epoca medievală, dar mai ales în Renaştere. Cele mai timpurii reprezentări ale naşterii Domnului sunt compoziţii simple. De la sfârşitul secolului al V-lea (după Sinodul de la Efes), Maria devine un accesoriu în scenă; mai târziu, Iosif este un element variabil. Pentru tradiţia bizantină şi ortodoxă, emblematice sunt imaginile icoanelor lui Andrei Rubliov, regăsite şi în iconografia românească. Şi Occidentul a adoptat multe dintre elementele iconografice bizantine. Cea mai veche Madonă cu Pruncul occidentală se găseşte în Cartea din Kells (apogeul artei manuscriselor după Evanghelii realizate în Britania pre-normandă). În timpul perioadei gotice, în nord mai devreme decât în Italia, creşte apropierea dintre mamă şi copil. Imaginea în Europa nordică a Evului Mediu târziu a fost adesea influenţată de viziunea naşterii istorisită de Sfânta Brigita a Suediei (1303-1373), o mistică foarte populară. Versiunile acestei reprezentări apar însă încă la 1300, cu mult înainte de viziunea Sfintei Brigita, şi au o origine franciscană. Imaginea naşterii a devenit tot mai populară în pictura de panou în secolul al XV-lea, cu toate că pe catapetesme Sfânta Familie a trebuit de multe ori să împartă spaţiul cu portrete ale donatorilor. În pictura Ţărilor de Jos, adăpostul, de obicei simplu, puţin schimbat din antichitatea târzie, s-a dezvoltat într-un elaborat templu în ruine, iniţial în stil romanic. În operele italiene, arhitectura unor astfel de temple a devenit clasică, reflectând interesul tot mai mare pentru lumea antică. O referinţă suplimentară făcută de aceste temple era la legenda că, în noaptea naşterii lui Hristos, Bazilica lui Maxenţiu din Roma, care trebuia să găzduiască o statuie a lui Romulus, s-a dărâmat parţial, lăsând ruinele impresionante care supravieţuiesc astăzi. La sfârşitul secolului al XIV-lea, o transformare bruscă a iconografiei naşterii a avut loc în toată Europa de Vest, inclusiv Italia, şi o a doua versiune majoră a luat fiinţă. Adoptată pe larg în Europa de Vest până în secolul al XV-lea, cea mai importantă schimbare este faptul că Fecioara nu mai este reprezentată în urma naşterii, ci în genunchi, în faţa pruncului, care nu se mai află într-o iesle, ci pe jos, pe un morman de paie sau pe un pliu al mantiei Fecioarei. În Renaştere, îngerii au reapărut, iar scena a fost adesea asociată cu adoraţia păstorilor, care s-a dezvoltat şi ca temă separată. Din secolul al XV-lea, adoraţia magilor a devenit din ce în ce mai des o reprezentare mai comună decât naşterea propriu-zisă, parţial pentru că subiectul în sine a împrumutat multe detalii picturale şi o cromatică bogată, şi parţial pentru că picturile au devenit mai mari, cu mai mult spaţiu. Există, fără îndoială, o pierdere de concentrare a semnificaţiei religioase a scenelor, în unele exemple, mai ales în Florenţa secolului XV, unde marile picturi laice erau încă o noutate considerabilă. Pictura murală a procesiunii magilor, la Capela Magi din Palazzo Medici, pictată de Benozzo Gozzoli (1459-1461), plină de portrete ale familiei, relevă subiectul religios doar prin amplasarea într-o capelă şi prin titlul declarat. „Nativita mistica” este o pictură din anii 1500–1501 a maestrului Renaşterii italiene, Sandro Botticelli, cu o iconografie neobişnuită a naşterii. Foloseşte convenţia medievală de a-i prezenta pe Fecioara Maria şi pe Iisus mai mari decât celelalte personaje, probabil pentru efect. În secolul al XVII-lea, o reprezentare mai prozaică a reapărut, cu Fecioara ţinând din nou Pruncul. După secolul al XVII-lea, în ciuda declinului artei religioase creştine în general, naşterea a rămas o temă importantă în arta populară. Compoziţiile, ca şi cele mai multe scene religioase, devin tot mai variate, pe măsură ce originalitatea artistică e mai apreciată decât tradiţia iconografică în sine; lucrările ilustrate de Georges de La Tour şi Charles Le Brun ale adoraţiei păstorilor arată diferite ipostaze şi acţiuni ale Fecioarei Maria, niciuna la fel cu cele tradiţionale. Subiectul devine în mod surprinzător mai puţin frecvent în curentul principal artistic după secolul al XVIII-lea, chiar şi având în vedere declinul general în pictura religioasă. Reprezentări religioase populare au continuat să se dezvolte, în ciuda competiţiei imaginilor seculare de Crăciun.
RADOR – 22 decembrie
Cristina Zaharia
