S-a născut în primii ani ai secolului XX, în familia unui proprietar de vii la Odobeşti. În 1928 a absolvit Şcoala Navală din Constanṭa şi şi-a început cariera de ofiṭer în Marina Regală Română unde a activat până în 1931. Pe când lucra pe hidroavioanele Marinei aflate la Techirghiol, Traian Udriski a devenit foarte pasionat de aviaṭie – un domeniu aflat atunci la noi în plină dezvoltare –, aşa încât a urmat Şcoala de piloṭi de linie a companiei Lufthansa. În 1940 i s-a cerut să divorṭeze de soṭia evreică, Traian Udriski a refuzat şi a trecut în aviaṭia civilă, la Liniile Aeriene Române de Stat – LARES. Avea să fie reintegrat în armată în 1944, cu funcṭia de aghiotant regal. În 1942 a început lecṭiile de zbor cu Regele Mihai I, un elev foarte înzestrat care avea să devină în anii exilului pilot profesionist.
3 ianuarie 1948. Regele Mihai, care fusese silit cu trei zile în urmă să abdice, părăsea România, fără a putea să-şi ia avioanele care îi aparṭineau. Tot atunci, pilotul Traian Udriski a hotărât să plece în lumea liberă, departe de ṭara ocupată de sovietici şi sugrumată de comunişti. Avea să facă acest lucru pilotând unul dintre avioanele regelui – un Beechcraft C18S – pe care avea să i-l ducă, pe ascuns, Majestăṭii Sale, în Elveṭia. Cum a reuşit acest lucru aflăm chiar dintr-o mărturie a pilotului Traian Udriski, un document audio de o mare valoare documentară, într-un interviu realizat în 1997 pentru Arhiva de istorie orală.
„Domnule comandor, vă rog, dacă vreţi, să ne povestiţi cum aţi reuşit să scoateţi din ţară avionul personal al Regelui Mihai…
Avionul ăsta trebuia… conform convenţiei de abdicare a Regelui Mihai, îi aparţinea lui. Nu era un avion [aflat în proprietatea] statului sau ceva, era un avion personal cumpărat din banii lui, de la englezi. Bineînţeles, suma a fost derizorie pentru avionul ăsta pe care englezii ar fi trebuit să-l reîntoarcă americanilor, pentru că era o convenţie: tot ce se dădea Aliaţilor din Europa trebuia, la sfârşitul războiului, reîntors Americii. Avionul ăsta a fost cumpărat pentru 25.000 de dolari, ceea ce era o sumă derizorie, englezii trebuind să-l dea înapoi americanilor, dar a fost cumpărat de Majestatea Sa Regele.
Acuma, eu eram acela care trebuia sa-i aduc acest avion în Elveţia. Or, aşteptam o autorizaţie de zbor din partea Moscovei. Mă duceam la Prezidiul [Marii Adunări Naṭionale] care preluase conducerea ţării, unde eram primit foarte politicos: <Domnule colonel, nu ştim ce să spunem, de la administraţia rusească încă n-a sosit acest permis.> Comedia asta a durat vreo patru-cinci zile, până când un adjutant – care acuma făcea parte din celule comuniste – a venit la mine, în secret, să-mi spună: <Domnule comandor, dumneavoastră aţi fost foarte bun cu mine tot timpul. Să nu spuneţi că v-am informat, că-mi pierd capul: autorizaţia de la Moscova n-are să vină niciodată! Şi dacă nu plecaţi în 24 de ore, nu o să mai puteţi pleca niciodată…>
În această sitaţie, m-am dus din nou la Prezidiu şi am cerut ca să transport avionul ăsta de pe <Aeroportul Regal> – aşa numit înainte – pe Aeroportul Internaţional unde [era] vama, ca să plec în regulă şi ca să salvez din timpul ăsta pe care îl pierdeam. N-au putut să mă refuze, însă avionul a fost pregătit complect, plin de benzină, de către oamenii mei. Şi, odată ce m-am apropiat de acest avion, ca să-l duc în zece minute de la Aeroportul [Regal] la Băneasa, eu am aterizat pe câmpul de la Boteni unde erau soţia mea şi copilul, i-am îmbarcat şi [am zburat] direct peste munţi; şi era vreme proastă, târziu, după-masă, [dar] ştiam că <amicii> ruşi n-or să poată zbura [după mine] în condiţiunile astea! Şi aşa am scăpat teafăr… […]
Ce ne puteţi spune despre pasiunea Regelui Mihai pentru aviaţie? Ştiu că dumneavoastră i-aţi fost instructor de zbor…
Da, pot să vă spun… Într-adevăr, am avut doi elevi în viaṭa mea care au fost extraordinari: un ofiţer, căruia nu-i mai ştiu numele, l-am uitat, pe care l-am lăsat să zboare singur după o instrucţie de patru-cinci ore sau aşa ceva… şi al doilea a fost regele. Regele avea calităţi sportive extraordinare! L-am lăsat să zboare singur, în mai puţin de trei ore de instrucţie, cred că 2 ore şi 50 minute, cam aşa ceva… A zburat foarte frumos! Pe urmă, l-am instruit serios pentru asta şi până la urmă regele fusese prin America, reprezenta la Geneva firma Lear [Lear Jets and Co] de aviaţie, cred că aşa se chema… le zbura, avioanele Lear, şi le prezenta de câte ori erau cumpărători…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1997]
