Miercuri, 4 aprilie, este Ziua Academiei Române, care marchează 152 de ani de la înfiinţarea instituţiei, un simbol aflat în slujba naţiunii române.
Pe parcursul istoriei, în ţara noastră, cărturarii şi învăţaţii au fost preocupaţi dintotdeauna de dezvoltarea învăţământului, culturii şi ştiinţei, de a fi în pas, în aceste domenii, cu ţările civilizate ale Europei.
Primele încercări de înfiinţare a unei „academii” în România, datează încă din secolul al XVI-lea, de pe vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, care au intenţionat să înfiinţeze astfel de instituţii în cele două capitale – la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava.
Astfel, Despot Vodă, domnitorul Moldovei (1561-1563), a înfiinţat la Cotnari, în anul 1562, un gimnaziu de rang academic denumit „Shola latina” şi o bibliotecă, realizând chiar un proiect pentru a pune bazele unei Academii de oameni învăţaţi, la Suceava, pe lângă curtea sa, iniţiativă care, însă, nu s-a finalizat. Despot Vodă, cu origini şi studii Occidentale, a încercat astfel să aducă în Moldova acest model, unde regii şi împăraţii, la curţile lor, erau înconjuraţi de scriitori, filosofi şi oameni de artă.
Peste două decenii, Petru Cercel, domnitorul Ţării Româneşti (1583-1585), a trecut la organizarea efectivă a unei Academii, la reşedinţa sa din Târgovişte, iar pentru aceasta a invitat la curtea domnească oameni de cultură români, dar şi greci, italieni şi francezi, dezbaterile din cadrul acestui for ştiinţific fiind prezidate de însuşi domnitorul.
A urmat înfiinţarea societăţilor ştiinţifice şi culturale, la Iaşi, în 1644, în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), iar în Ţara Românească, în 1688, în timpul lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), în fapt fiecare fiind câte o Academie grecească de ştiinţe înalte, cu contribuţia unor profesori de origine greacă, aduşi pentru acest scop.
Societatea înfiinţată la Bucureşti la iniţiativa lui Constantin Cantacuzino şi a fratelui său, Şerban Cantacuzino, a funcţionat, iniţial, ca şcoală pe lângă Mănăstirea Sfântul Sava, una dintre vechile mănăstiri ce împodobeau odinioară Bucureştiul şi care se afla pe actualul amplasament al Universităţii Bucureşti. În anul 1694, Sfântul Constantin Brâncoveanu a transformat această şcoală în Academie Domnească, stabilind o programă de învăţământ şi acordându-i fonduri suficiente. Era prima formă de învăţământ superior din Ţara Românească, şi prima instituţie care foma elite de aici.
În anul 1707 este înfiinţată Academia Domnească de la Iaşi, în fapt continuatoarea „Academiei Vasiliene”, prima instituţie de învăţământ superior din Moldova, fondată de către domnitorul Vasile Lupu în 1644.
În aceste două instituţii aveau să se formeze viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat.
Însă societatea românească, aflată în curs de modernizare, simţea nevoia nu numai de instituţii de formare a elitelor, ci şi de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură, după modelul celor deja existente în Europa.
Prima încercare a fost realizată prin întrunirea cărturarilor români – medici, filozofi, istorici şi „alţi mai mulţi învăţaţi la număr” în Societatea filozofească de la Sibiu, în anul 1795.
În anii următori, ideea societăţii academice române prinsese rădăcini şi ea începuse să se manifeste cu deosebire prin intermediul aşa-ziselor înştiinţări, al corespondenţei directe a intelectualilor români dintr-o provincie sau alta.
Următoarele forme imaginate pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov, în anul 1821, la iniţiativa unor boieri cărturari refugiaţi aici, din Ţara Românească, în timpul Revoluţiei din acel an – Nicolae Văcărescu, Ion şi Constantin Câmpineanu, Dinicu Golescu – cărora li se alătură şi intelectualii braşoveni, precum Vasile Popp, Ioan Barac ş. a.
În anul 1828, marele cărturar Ioan Heliade Rădulescu publică, la Sibiu, la tipografia lui Petrus Barth, Gramatica românească, în prefaţa căreia propunea să se întemeieze „o Academie de câţiva bărbaţi, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă şi vor desăvârşi limba prin facerea unui dicsioner”.
În aprilie anul următor, I.H. Rădulescu va edita prima gazetă românească din Principate, la Bucureşti, „Curierul românesc”, care publica în paginile sale articole cu conţinut politic, administrativ, dar, mai ales, se va axa pe probleme de cultură şi literatură.
În 1834, a luat naştere, la Iaşi, Societatea medicinei şi istoriei naţionale, membrii fondatori fiind medicii Iacob Cihac şi Mihai Zotta. Potrivit statutelor, scopul societăţii medico-naturale era îndreptat spre „a păşi, pe cât va fi cu putinţă, deopotrivă cu literatura”, sporindu-se „ramul medicinal” în Moldova.
În anul 1840 apărea, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, „Dacia literară”, în paginile căreia se milita pentru „o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.
În anul 1841, apare adevărata idee a unei Academii permanente, cu organizarea şi menirea pe care ea le are astăzi, într-o cărticică a unui dascăl de limbi străine din Moldova. În acest text se exprima cerinţa înfiinţării unei adunări „pan-româneşti” temporare, a unei Academii alcătuite din învăţaţi munteni şi moldoveni, care ar fi lucrat fiecare separat în capitalele lor şi care la datele stabilite ar fi urmat să se întâlnească în cadrul unor conferinţe la Focşani, unde ar hotărî o gramatică fixă pentru amândouă naţiile, precum şi un dicţionar.
Au urmat instituirea de societăţi literare la Bucureşti, în 1844, Sibiu – în 1861, şi Cernăuţi în 1862, iar succesul acestora a intensificat eforturile în sensul infiinţării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice.
În 1861, fruntaşii românilor din Transilvania s-au întrunit într-o „adunare consultătoare”, în data 9/21-11/23 martie, la Sibiu, pentru „înfiinţarea unei reuniuni a cărei chemare să fie lăţirea culturei poporale şi înaintarea literaturii cu puteri unite”.
Fără Academie, estima scriitorul Gheorghe Sion (1821–1892), „talentele sînt osîndite a zace în întuneric cu florile mirositoare abandonate între mărăcini sau călcate de picioare profane”.
În martie 1866, V. A. Urechia se adresează consiliului de miniştri spunând „Cultivarea limbii e reclamată imperios, domnilor miniştri”, astfel că în regulamentul promulgat prin decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române se prevede, înainte de toate, misiunea specială a instituţiei, aceea de a hotărî ortografia limbii române, gramatica şi dicţionarul ei.
La 1 aprilie 1966, lua deci fiinţă, Societatea Literară Română, cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România, fondată prin Decretul nr. 582 din 1/13 apilie 1866 al Locotenenţei domneşti.
Însă deschiderea festivă a Societăţii literare se va desfăşura la Bucureşti, în casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cişmigiu, abia la 1 august 1867, fiind un eveniment naţional, care a cuprins mai multe şedinţe inaugurale.
Cu acest prilej este dezvelit bustul lui Evanghelie Zappa, cel care, în 1860 oferise 5000 de galbeni pentru întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar ale limbii române.
Au fost aprobate statutele societăţii, prin care s-a stabilit titulatura de Societatea Academică Română, cu trei secţiuni: literară-filologică, istorie-arheologie şi, mai apoi, cea de ştiinţele naturii.
Sfera de activităţi nu a gravitat doar în jurul problemelor de limbă şi istorie, ci şi materia fizică, care constituie patrimoniul naţional al poporului român.
Au fost 21 de membri fondatori, din toate regiunile româneşti – inclusiv aromâni:
– 7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Alexandrescu-Urechia, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Ion C. Massim, la care s-au adăugat, în 1868, Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu
– 3 membri din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu
– 3 membri din Basarabia: Alexandru Hasdeu şi Constantin Stamati
– 2 membri din Bucovina: Alexandru Hurmuzachi şi Ambrosiu Dimitrovici
– 2 membri din Maramureş: Iosif Hodoş şi Alexandru Roman
– 2 membri din Banat: Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş şi
– 2 membri aromâni: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.
A fost ales biroul de conducere al Societăţii, format din: Ion Heliade Rădulescu – preşedinte, Timotei Cipariu – vicepreşedinte, August Treboniu Laurian, Al. Roman, V. Alexandrescu-Urechia şi Ioan Massim – secretari.
Tot în adunarea inaugurală, în şedinţa din 6 august 1867, au fost puse bazele Bibliotecii Academiei, printr-o generoasă donaţie a episcopului de Buzău, Dionisie Romano, care a cedat 73 cărţi vechi româneşti din colecţia marelui bibliofil Constantin Cornicescu-Olteniceanu.
Trebuie spus, aici, că după trecerea în eternitate a episcopului Romano, la 18 ianuarie 1873, biblioteca sa personală a intrat în patrimoniul Academiei Române, incluzând documente de o inestimabilă valoare precum cele 150 manuscrise (româneşti, greceşti, slave, turceşti, arabe), dicţionarele, ediţiile rare din clasici şi scriitori moderni, aproximativ 7000 cărţi vechi, constituind primul fond al Bibliotecii Academiei Române.
La 15 septembrie 1867, domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este declarat membru de onoare şi protector al Societăţii Academice Române.
La 26 august 1868 se aprobă înfiinţarea „Analelor Societăţii Academice Române”, publicaţie care va apărea neîntrerupt până în prezent, iar la 16 septembrie, în acelaşi an, „Gramatica română. Partea analitică”, de Timotei Cipariu, este prima lucrare premiată de Societatea Academică Română.
În 1869, la 14 septembrie, Alexandru Papiu Ilarian şi George Bariţiu deschid seria discursurilor, respectiv a răspunsurilor rostite sub cupola instituţiei academice, iar o zi mai târziu sunt aleşi primii membri corespondenţi români şi cei dintâi membri de onoare străini.
La 4 septembrie 1870, se hotărăşte traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”, care va deschide seria publicării operei domnitorului-cărturar.
La 19 septembrie 1872, alături de cele două secţiuni, filologico-literară şi arheologico-istorică, active încă din 1867, se constituie şi cea de-a treia secţiune, a ştiinţelor naturale, care va cuprinde treptat specialişti din diverse ramuri ale ştiinţelor – geologie, geografie, biologie, botanică, meteorologie, medicină umană şi veterinară, fizică, chimie, matematică etc.
La 30 august 1873, generalul Constantin Năsturel-Herescu, autorul uneia dintre cele mai însemnate donaţii, este declarat membru donator al Societăţii Academice Române, fiind singurul căruia i s-a acordat această calitate. Din Fondul „Năsturel-Herescu”, creat în urma veniturilor rezultate de pe moşiile dăruite Societăţii Academice Române, s-au înfiinţat premii, cu care s-au distins, de-a lungul anilor, cu deosebire lucrări din domeniul literaturii, istoriei, arheologiei, geografiei şi dreptului.
În 29 martie 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română – „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi, cu excepţia perioadei 1948-1989, când instituţia a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989).
Tot în 1879, la 21 iunie, este adoptat Statutul Academiei Române, care prevede împărţirea în trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură menţinută până în august 1948, iar la 2 iulie este ales primul Birou de conducere al Academiei Române, preşedinte – Ion Ghica, vicepreşedinţi – George Sion, Dimitrie A. Sturdza, Petre S. Aurelian, secretar general – Alexandru Odobescu.
La 30 martie 1884 este adoptat Regulamentul pentru Biblioteca Academiei Române, iar la 2 aprilie 1885, intră în vigoare Legea exemplarelor obligatorii, prin care orice tipograf avea obligativitatea de a trimite Bibliotecii Academiei Române câte trei exemplare din „orice carte, broşură, ziar sau orice altă tipăritură ce se va executa în atelierul său”.
La 26 martie 1890, este cumpărată, de către Ministerul Instrucţiunii Publice, pentru Academia Română, Casa Cesianu din Calea Victoriei nr. 135.
În anul 1896, la 26 februarie, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este autorizat să cumpere pentru Academia Română casele din Calea Victoriei nr. 137, proprietatea Minei Zaleski, şi să aloce suma de 220.000 lei pentru transformările impuse de necesităţile specifice Academiei, cât şi pentru ridicarea unei construcţii destinate „a adăposti colecţiile cele mai de seamă ale Bibliotecii”.
În acelaşi an, la 7 mai, se semnează decretul prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice cedează Academiei Române „casele Ştefan Bellu (din Calea Victoriei) cu terenul lor, casele C. St. Cesianu (din Calea Victoriei) cu terenul lor, casele M. St. Cesianu (din Str. Sf. Voievozi), casele Zaleski (din Calea Victoriei şi Str. Sf. Voievozi) cu terenul lor”.
Noua clădire a Academiei Române este inaugurată la 3 martie 1898.
La 8 martie 1906 intră în vigoare Regulamentul pentru acordarea premiilor literare şi ştiinţifice ale Academiei Române, iar la 18 aprilie 1907 sunt decernate, pentru prima dată, în şedinţă publică solemnă, premiile Academiei Române.
La 14 mai 1919, la Ateneul Român, se desfăşoară prima şedinţa solemnă de după înfăptuirea României Mari, consacrată împlinirii unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea Academiei Române.
La 22 octombrie 1920, este promulgată legea de înfiinţare, sub egida Academiei Române, a Şcolilor Române de la Paris (de la Fontenay-aux-Roses – inaugurată la 2 iulie 1922) şi Roma (Accademia di Romania – inaugurată la 10 ianuarie 1933).
La 18 mai 1936, se votează un nou Regulament pentru Biblioteca Academiei Române, iar la 5 iunie 1937 se inaugurează clădirea Bibliotecii Academiei Române, operă a arhitectului Duiliu Marcu.
La 19 ianuarie 1945, sub egida Academiei Române, se pun bazele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, destinat „a contribui la progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupă cu problemele ştiinţei în general, inclusiv cu cercetarea poporului român, precum şi a persoanelor care lucrează şi crează în domeniul ştiinţei”.
La 25 martie 1951, are loc inaugurarea Casei Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, iar la 1 septembrie 1969, prin Hotărâri ale Consiliului de Miniştri, începe procesul trecerii institutelor Academiei în subordinea unor ministere sau instituţii, acţiune continuată şi în anii următori.
La 26 decembrie 1989, în şedinţă extraordinară, Adunarea generală a Academiei îşi exprimă adeziunea la obiectivele fundamentale ale Revoluţiei Române, alege Comitetul Frontului Salvării Naţionale şi hotărăşte excluderea din rândul membrilor a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, vinovaţi de trădarea poporului român.
La 5 ianuarie 1990, se semnează Decretul-Lege privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, care arată că „Academia Română, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, reuneşte personalităţile de o deosebită valoare ale ştiinţei, tehnicii, învăţământului, culturii şi artei române, reprezentând spiritualitatea creatoare a naţiunii”, urmează să funcţioneze autonom, fiind finanţată de la bugetul de stat. Se prevede un număr maximum de membri titulari şi corespondenţi (181), cărora li se alătură membrii de onoare români şi străini. Organul suprem de conducere al Academiei Române este Adunarea generală.
În perioada următoare, începe procesul trecerii la Academia Română a institutelor de cercetare aflate până atunci în subordinea diferitelor instituţii.
(21.09.1990)
În anul 1991, la 14 martie, sub responsabilitatea morală şi ştiinţifică a Academiei Române, ia fiinţă Fundaţia Europeană „Titulescu”, la 17 septembrie are loc sesiunea solemnă consacrată împlinirii a 125 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, iar la 28 noiembrie intră în vigoare noul Regulament privind acordarea premiilor Academiei Române, numărul acestora ridicându-se la 64, faţă de 33 câte au existat până la această dată.
În cadrul reformei ortografice din 1993, Academia Română a decis, printre alte măsuri, să se scrie cu litera â în loc de î în anumite poziţii ale cuvintelor, aceasta fiind norma oficială actuală în vigoare, deşi mulţi lingvişti şi-au exprimat poziţia împotriva deciziei, iar în unele scrieri se foloseşte încă vechea ortografie.
La 18 martie 1999, sub egida Academiei Române, ia fiinţă Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, al cărei scop este sprijinirea activităţilor din domeniul ştiinţei şi artei, iar la 5 decembrie 2001, este inaugurat noul edificiu al Bibliotecii Academiei Române.
La 15 ianuarie 2005, este tipărit primul volum ediţie-facsimil al manuscriselor lui Mihai Eminescu, aflate încă din ianuarie 1902 în colecţiile Bibliotecii Academiei Române, ca urmare a donaţiei făcute de Titu Maiorescu.
La 27 martie 2008, este lansat ultimul volum din Dicţionarul general al literaturii române, proiect prioritar al Academiei Române, iar la 15 iunie 2009, se încheie publicarea celor 24 de caiete-manuscris ale lui Mihai Eminescu (14.000 de pagini), ediţie-facsimil, în 38 de volume.
La 15 ianuarie 2011 este inaugurată, în Aula Academiei Române, Ziua Culturii Române, iniţiată de înaltul for de cultură şi de ştiinţă al ţării, care va fi marcată în fiecare an de ziua naşterii lui Mihai Eminescu.
De-a lungul anilor, Academia Română a cunoscut vitregiile regimului comunist totalitar, care a impus excluderea din Academie a 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, ostili regimului comunist, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării, însă instituţia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, şi de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989.
În existenţa Academiei Române au fost întâlnite şi o serie de curiozităţi:
În anul 1882, Academia Română l-a ales, ca membru corespondent, pe scriitorul Andrei Vizanti, însă acesta a fost îndepărtat din rândurile Academiei în anul 1903, după ce a părăsit ţara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare.
Unul dintre membrii controversaţi ai Academiei a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”, acelaşi Lovinescu fiind respins de la accederea în rândul membrilor din cauza opoziţiei lui Nicolae Iorga şi Ovid Densuşianu, fiind totuşi ales membru post-mortem, în anul 1991.
În anul 1974, celebra doctor-inginer Elena Ceauşescu a fost aleasă ca membru titular al Acedmiei, iar Nicolae Ceauşescu a devenit membru titular şi preşedinte de onoare al forului academic în anul 1985. În şedinţa din 26 decembrie 1989, aşa cum menţionam, cei doi aveau să fie excluşi din rândurile Academiei, post-mortem.
Conform statutului său, Academia Română funcţionează acum pe trei coordonate, ca for de consacrare şi de recunoaştere a meritelor deosebite ale oamenilor de ştiinţă, de cultură şi de litere din ţară, cel mai important pilon al cercetării fundamentale din România, activând deopotrivă în cercetarea aplicată şi participant activ în viaţa societăţii româneşti, afirmându-şi punctul de vedere în probleme importante pentru ţară, cum sunt învăţământul, patrimoniul naţional, identitatea românească, integrarea europeană, calitatea vieţii cetăţenilor.
Prin lege şi statut Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari şi corespondenţi şi 135 membri de onoare din care cel mult 40 din ţară, iar numărul membrilor titulari nu poate depăşi numărul membrilor corespondenţi pe ansamblul Academiei Române.
În prezent Academia Română are 87 membri titulari, 76 membri corespondenţi (total 163), 38 membri de onoare din ţară şi 87 membri de onoare din străinătate (total 125).
Academia Română, prin tradiţie dar şi prin statut nu participă direct la viaţa politică a ţării, fiindcă obiectivele ei presupun o totală independenţă faţă de ideologiile de partid şi faţă de orice angajament electoral. În schimb, Academia nu poate trata cu indiferenţă evenimentele care au loc pe scena publică, fiindcă elitele ei – membrii şi cercetătorii din institutele Academiei – sunt posesorii unor cunoştinţe şi ai unei experienţe care pot fi utile în abordarea unor probleme importante pentru societate şi găsirea soluţiilor necesare. Tocmai pentru acest motiv, Academia Română este o instituţie-simbol a statului român şi unul din pilonii de echilibru din societatea noastră, un for a cărui expertiză este de remarcat şi obligatorie, în marea majoritate a evenimentelor importante care au loc în ţara noastră.
