Sărbătorile
Roxandra Georgeta Maniu, absolventă de filologie, limbi germanice, dar şi de ASE, este dinspre mamă urmaşa familiei Oppler şi dinspre tată a familiei Garoescu. Aşa că a moştenit trasături şi de la unii şi de la alṭii: îi plac punctualitatea şi respectarea cuvântului dat, iubirea de ṭară şi natura.
Familia Oppler se trage din silezianul Wilhelm Hoeflich Oppler (1820-1889), stabilit în 1841 în Bucureşti. Aici a deschis prima fabrică de bere din oraş şi o berărie care a fost frecventată de personalităţi: Carol Davila, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu. Afacerea a fost cu timpul extinsă, împreună cu unul dintre fiii săi, Carol (1850-1926). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea familia a avut şi la Sinaia o berărie şi o vilă pe care Carol, spirit întreprinzător, le-a îngrijit bine şi le-a dezvoltat, oferindu-le celor cinci copii ai săi o viaṭă îndestulată. Între timp, „Coloseul Oppler” şi „Grădina Oppler” din Bucureşti, strada Izvor nr. 89, au devenit locuri de referinṭă. Toată lumea ştia încotro să meargă „la Oppler”.
Frumoasa Elisa, una dintre fiicele lui Carol, a fost cea care i-a unit pe Oppleri cu Garoeştii, mărintându-se din dragoste cu ofiṭerul cunoscut la Sinaia în ajunul intrării noastre în război. Gheorghe Garoescu (1886-1939) provenea dintr-o familie săracă. Erau patru băieṭi crescuṭi de mama rămasă văduvă de tânără. Harnic, inteligent şi plin de râvnă, George – cum i se spunea acasă – a absolvit Şcoala Superioară de Război, s-a evidenṭiat pe front în Războiul Întregirii Neamului şi a urcat în ierarhia militară până la gradul de general. Din păcate, s-a stins din viaṭă mult prea devreme.
Descendenta celor două familii, doamna Roxandra Georgeta Maniu, povesteşte cu farmec istoria strămoşilor săi, care se topeşte în propria sa istorie cuprinsă în cei 90 de ani de viaţă. În seria de interviuri realizate pentru Agenṭia de presă Rador aflăm detalii despre viaṭa de zi cu zi din România, din vremea principelui Carol până la căderea regimului Ceauşescu. Şi pentru că suntem în zilele Crăciunului, începem serialul nostru cu o evocare a sărbătorilor demult trecute.
„În această perioadă de linişte, deci dintre [anii] ’20-’30, se făceau la Cercul Militar baluri pentru cei din armată. Şi atunci, aceste baluri aveau un ceremonial deosebit. Adică, toţi ofiţerii erau în ţinută, purtau mănuşi albe, doamnele erau, sigur, cu rochii lungi. Balul respectiv începea prin intonarea imnului regal, după care se făcea deschiderea balului prin cel care era comandantul oraşului Bucureşti, invita invitaţii să se bucure de acea seară, iar domnii invitau doamnele la dans, cu mănuşile în mână, iar la sfârşit se înclinau luând şi poziţia de drepţi. […] Copiii, sigur, şi ei dansau şi se bucurau, ca întotdeauna. Bine, eu am fost mai puţin la aceste baluri, pentru că m-am născut în ‘928… deci, după ’30, într-un fel, din nou începuseră să se simtă zorile unei perioade mai încordate. […]
Dar tata, după ce a fost înălţat la gradul de colonel şi comandant la Regimentului 21 Infanterie, a înţeles că trebuie să-şi construiască o casă corespunzătoare familiei, măririi familiei, deci apariţiei mele. Şi atuncea, în anii ’30, s-a pus piatra de temelie a casei, tot în [strada] Semilunei 6, în grădina care era în faţa vechii case de zestre [a mamei]. Casa s-a terminat în 1932 şi a fost deosebit de frumoasă şi de caldă, având parter, etaj, mama cumpărând un pian Steinway cu coadă şi, după anii ’34-’35, începând să se ocupe şi de împodobirea pereţilor cu tablouri. Tatăl meu, care era pasionat de desen, de culoare, de natură; mama, de asemenea, crescută la Sinaia, el, de asemenea, într-un fel copleşit de anii de zile petrecuţi la Sinaia, au reuşit să-şi înfrumuseţeze casa cu o serie de tablouri care mai târziu au devenit celebre. A reuşit astfel să întocmească o colecţie de tablouri care, de-a lungul timpului, după aceea au reuşit să ne salveze de la momentele dificile. […]
Obiceiul era ca soldaţii să vină de Crăciun să colinde [la noi], la domnul comandant. Şi era o plăcere, că ei erau cu voci foarte frumoase, iar mama le împărţea cozonaci şi dulciuri de Crăciun. […]
Mama, de asemenea, era obligată, prin faptul că tata devenise comandantul unui regiment, anual, să facă una sau două mese pe care noi astăzi le-am numi <de protocol> unde invita, cu soţiile respective, pe superiorii lui tata, general din perioada aceea, unde se făcea apropierea familiilor respective. Familiile de militari au fost întotdeauna foarte apropiate. De când noi aveam acces la Sinaia, tata a invitat pe rând două familii care ne-au rămas extraordinar de apropiate, prin faptul că şi la rândul lor aveau copii. Era vorba de generalul Ionescu […] şi generalul Ramiro Enescu, de aviaţie. […] Astfel, Sinaia a reuşit să lege nu numai pe mama cu tata în decursul timpului, pe prietenii lor apropiaţi, tot de-a lungul timpului, pe măsură ce creşteau în grad, dar mai ales pe copii, pe cei care eram următoarea generaţie. Aşa că se mai făceau şi planuri de viitor, dar care, cu timpul, totuşi, nu au fost exact pe această linie, în ceea ce priveşte îndeplinirea lor.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2018]
