„Democraţia populară”
Roxandra Georgeta Maniu, absolventă de filologie dar şi de ASE, este pe linie maternă urmaşa familiei Oppler şi pe linie paternă a familiei Garoescu. Povesteşte cu farmec istoria strămoşilor săi, care se topeşte în propria sa istorie cuprinsă în cei 90 de ani de viaţă. În seria de interviuri realizate pentru Agenṭia de presă Rador, aflăm detalii despre viaṭa de zi cu zi din România, din vremea principelui Carol până la căderea regimului Ceauşescu.
La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, Roxandra Garoescu era o tânără de 17 ani preocupată de şcoală, cu înclinaţii mai ales către limbile străine. Războiul nu fusese prea dramatic pentru ea, nu avusese tatăl pe front (generalul Garoescu murise în 1939), viaţa ei de până atunci se derulase firesc. Drumurile sale zilnice fuseseră între străzile Pitar Moş unde avea şcoala şi Semilunei unde era casa confortabilă construită de părinţi. În 1947, după susţinerea bacalaureatului, s-a putut înscrie la două facultăţi, Facultatea de Litere şi Academia de Ştiinţe Comerciale (devenită un an mai târziu Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare). În 1950 a avut un bun loc de muncă, la Banca Naţională. Totuşi, anii tulburi ai consolidării „puterii populare” au apăsat greu şi pe umerii Roxandrei Garoescu: mamei i s-a suspendat pensia, casa a fost invadată de chiriaşi la stat (ea însăşi a devenit chiriaşă în propria casă), vila de la Sinaia a fost naţionalizată…
„Anul ’47 începe cu urmări neaşteptate pentru toate familiile de români. Se începe limitarea suprafeţei locuinţei pe care ai voie să o ocupi – deşi casă proprie, făcută de părinţi… Se introduc [în casă], de către ICRAL, persoane necunoscute, limitându-se suprafaţa de locuit a celor care erau proprietarii locuinţei. La noi în casă s-a format un <centru> al celor care urmau să lucreze la Casa Scânteii, la redacţie, dar nu numai personal calificat de redacţie, ci şi personal de deservire. Prima familie a fost o pereche, soţ-soţie, care erau tipografi. A doua persoană a fost un tânăr care urma dreptul şi avea să devină procuror. A treia pereche a fost o familie adusă din nordul ţării, care urma să se ocupe la Primărie [Sfatul Popular] chiar de reglementarea spaţiului ce urma să fie ocupat de proprietarii din case. Iar a patra familie nu era practic o familie, ci a fost un domn care s-a prezentat în costum, venind din URSS, respectiv cu pufoaică şi cu căciula pe cap, [căciulă] cu urechi, cu ochelari foarte tari, domnul Ausch. El era şi urma să fie şi mai târziu redactor al revistei Scânteia.
Deci, mama şi cu mine am rămas în două camere, mie recunoscându-mi-se dreptul ca fiind o viitoare studentă, iar mama, sigur, fiind o persoană vârstnică, nu putea să stea în aceeaşi cameră cu mine. Asta a însemnat cinci aragaze în bucătărie şi, sigur, obligaţia de a reduce din obiectele existente în toate aceste camere. Primul lucru pe care l-am lichidat a fost obligatoriu pianul cu coadă Steinway care era în ceea ce numim noi astăzi livingroom, atunci era salon. Treptat-treptat, a trebuit să lichidăm şi mobila aşa-zisă de salon şi nu mai spunem câte alte piese. Din fericire, în timpurile acelea încă cei care locuiau în cartierul [Biserica] Armenească erau persoane foarte cunoscute prin faptul că eram vecini, erau foarte mulţi armeni cu o deosebită amabilitate şi, poate, cel mai mult erau băcanul şi măcelarul care, pentru o gospodărie, erau dintre cei mai apropiaţi furnizori.
Situaţia în care începusem să fim obligaţi să trăim a coincis şi cu faptul că a trebuit să-mi dau admiterea la facultăţi. Sigur, dragostea pentru literatură, limbi străine şi în general cunoaşterea lumii m-au determinat să-mi dau admiterea la Universitatea Bucureşti, cu specialitate Filologie-Limbi străine. Pe atunci, facultatea, pe lângă obligativitatea specialităţii pe care ţi-ai ales-o, puteai participa şi la cursuri de istoria artei cu [George] Oprescu şi la prelegeri ale profesorului [Andrei] Oţetea, de istorie universală, astfel că practic îţi dădeau o cultură generală foarte bogată.
Totuşi, aceste lucruri care s-au întâmplat în mod brutal şi ne-au avertizat că timpurile se vor schimba, m-au determinat să dau admitere şi la Facultatea de Studii Economice […] la care puteai să te înscrii tot aşa, la diverse cursuri de contabilitate sau de finanţe. […]
Deci în anul 1947 reuşesc să intru la două facultăţi, ceea ce era mai ciudat, pentru că totuşi aceleaşi măsuri stricte care erau cu privire la administraţie, locuinţe, erau şi în învăţământ. Dar în perioada aceea încă erau [oameni] din lumea care ne cunoşteam şi care ne-am ajutat în toată perioada grea a comunismului. De pildă, la Facultatea de Litere mi s-a permis să am frecvenţă numai 50%, ca să pot face faţă la cursurile de limbi germanice, fiindcă şi acolo trebuia să alegi o anumită diviziune şi am ales limbile germanice, respectiv germana şi engleza. La Academia Comercială veche, care s-a transformat apoi în I.S.E., frecvenţa a fost mult mai severă, dar acolo m-am lovit de dificultăţile apariţiei acelui U.T.M. […]
Ne întoarcem la facultate, la Academie. Eu am ştiut şi mi s-a dat de înţeles că nu voi putea fi niciodată profesoară în regimul respectiv, datorită „ideologiei” pe care n-o aveam destul de puternic [comunistă]. Atuncea mi-am dat toată silinţa la I.S.E., însă acolo erau ameninţările cu U.T.M.-ul [Uniunea Tineretului Muncitoresc] şi cu dosarele. La un moment dat, un tânăr dintre cei care făceau parte din comitetul U.T.M. mi se adresează şi-mi spune: <Dumneata, am văzut că le vezi la limbi străine, nu vrei să mă ajuţi şi pe mine?> La care eu, înfiptă cum eram de când nu mai era tata, mai luptătoare şi poate şi mai agresivă, i-am spus: <Da, dar şi tu mă ajuţi pe mine când o să fi analiza de la U.T.M.!> <Dar cum ai să mă ajuţi la limbi străine?> Şi i-am arătat care o să fie poziţia [mea] în amfiteatru, cum o să stau mai pe o parte [ca să poată copia], cum partea drepată în care scriam textul temei să o poată vedea, el să stea în spate şi să copieze după mine. Astfel, absolut, pot să zic, prin noroc sau cum vrem să-i spunem, am fost acceptată în continuare a Academie, la I.S.E. […]
Marele noroc iar a fost că acest I.S.E., întrucât avea nevoie de <cadre economice>, cum spuneau ei, planificatori şi economişti, a redus numărul de ani de studii la trei ani, astfel că eu, din ’47 în ’50, exact când a avut loc şi naţionalizarea [1948], am fost angajată de Banca Naţională, pentru rezultatele pe care le aveam. […] Deci, am absolvit în trei ani, am fost plasată la Banca Naţională, deci în 1950 – când s-a naţionalizat casa, când s-a tăiat pensia mamei şi aveam şi un ajutor pentru că studiam – eu am intrat, cum s-ar zice, <în pâine> la Banca Naţională, sigur, pe un post corespunzător de modest – eram contabil principal, asta însemna muncă la ghişeul băncii. […]
Începuse deja chestiunea cu îmbrăcămintea pe care ţi-o dădea pe cartelă, aveam drept la un loden, la o basma şi aşa, lucruri modeste. Mâncarea nu era încă foarte cartelată, dar totuşi era în cantităţi reduse şi anume numai anumite feluri se puteau găsi, nu se găsea nimic din import, decât dacă era din Rusia sau nu se găseau de calitate superioară. Pâinea era <neagră>, ca să spunem, cum numim <pâine neagră> pe cea care de fapt nu era chiar neagră… Dar au fost anii aceia grei în care şi aceşti profesori de la I.S.E. fuseseră daţi afară şi, întrucât mijlocul de încălzire era cartelat prin o anumită cantitate de lemne şi de cărbune – au fost anii aceia foarte grei! – trebuia să te duci să iei de la gară, de pe linia din afara gării unde veneau vagoanele cu lemne şi cu cărbune, ţi se încărca cantitatea pe care aveai dreptul [să o ai], în funcţie de spaţiul pe care-l ocupai, care acuma nu mai era o problemă, fiind o cameră pentru mine şi o cameră pentru mama. Apoi, pe camion, veneai cu ele acasă, ţi le arunca pe trotuar şi de acolo urma să ţi le bagi în casă, în spaţiul de care dispuneai. Şi în pivniţă acuma [spaţiul] sigur că era redus, dat fiind că atâtea familii aveau şi ele dreptul la aşa ceva.
Marele noroc, în perioada asta dificilă până prin anii ’60… cei mai grei ani au fost ’50-’55, anii stalinismului şi bolşevismului. După ’60 a mai fost un respiro, pe cartelă, când mergeam să luăm pui şi părţi de pui şi aşa mai departe. Deci, m-am întâlnit, aicea vroiam să revin, mă întâlneam la linia de la gară, de depunere a mărfii sau de încărcare-descărcare, cu şefii de cabinet ai lui Vijoli, foşti profesori la I.S.E. […]
Sigur, când tata a făcut această casă, a făcut-o cu calorifer şi calorifer cu păcură. Pe măsură ce au venit acei locatari, nu au fost în stare să plătească ceea ce trebuia, întrucât şi păcura devenise un lux. Şi atuncea s-a renunţat la calorifer. Tata avusese însă o inspiraţie extraordinară – şi a avut întotdeauna simţ de prevedere! – , atât în dormitorul lor cât şi în camera mea de copil făcuse sobe de teracotă. Lucrul acesta ne-a salvat, faţă de toţi ceilalţi [colocatari]. Ceilalţi au trebuit să-şi pună sobe de fier, cum erau godinele, dar noi am avut sobă de teracotă! Iar în anii aceia de sărăcie cumplită, când nu era nici pâine… în primii doi ani făceam mămăligă şi o prăjeam în gura sobei şi această sobă ne-a ajutat foarte mult, ca să şi ne facem mâncare caldă, mai încălzeam o ciorbă, mai inventa mama ceva de mâncare, mai prăjeam pâinea aia care era, neagră şi acră.
Mi-aduc aminte că aveam bicicletă şi mă duceam la Obor, Calea Moşilor pe atunci era numai pietruită, avea nişte pietroaie extraordinare, mergeam la Obor şi acolo erau incă ţărani care veneau să-şi vândă ceva marfă. Una dintre aceste mărfuri era magiunul, magiun fără zahăr, dar totuşi din prune. Şi luam magiun de-acolo, veneam acasă şi îl mâncam cu mămăligă. Au fost ani foarte grei, dar iar trebuie să amintesc că pe timpul acela încă existau acel băcan şi măcelar care ştiau cine suntem… măcelarul mai puţin, că nu, chestiunea cu carnea era o mare problemă, dar de la băcan mai puteam lua câte ceva. […]
Deci, mă întorc: aveam în cameră chiuvetă, mama şi cu mine ne puteam [spăla], fără a avea acces la baie. De altfel, dormitorul de lângă baie… baia de lângă vechiul dormitor era arhisolicitată de ceilalţi, mai mult sau mai puţin, că şi la bucătărie aveau chiuvetă, exista şi o spălătorie cu chiuvetă… deci, [cu] toate astea, a putut lumea să se organizeze. Problema a fost însă următoarea cu aragazul: cinci aragazuri într-o bucătărie, oameni necunoscuţi, fiecare gătind în felul lui. În primele zile în care fusese ocupată bucătăria, mama a început să se plângă – mama, stând acasă şi deci gătind înaintea celor care veneau de la muncă, de la Casa Scânteii, avea mâncarea pregătită – şi s-a plâns: <Sanda, să ştii că ne fură din mâcare!> Sigur că m-am revoltat şi atuncea… am vorbit, am încercat să vorbesc, că era greu să duci un dialog cu nişte persoane venite foarte de jos, şi m-am adresat soţiei celui care era la Casa Scânteii, la tipografie. Şi i-am spus: <Maria, ce se întâmplă cu mâncarea, a lui mama şi a mea?>, ca să-i vorbesc mai pe limba ei. <Văd că cam dispare! Se micşorează supa, se micşorează ciorba…> Dar ea a zis, cu mâinile în şold: <Păi nu ştii că aşa e în communism?! Ce e al tău e şi al meu!> Am avut puterea să mă stăpânesc – şi aicea mulţumesc acestei şcoli care m-a învăţat ani de-a rândul să ştiu ce e aia să te stăpâneşti – şi la vreo două zile m-am întors mai devreme de le bancă, m-am dus şi eu în bucătărie şi am <subţiat> cantitatea pe care o făcuse Maria. A venit Maria, eu special dădeam târcoale acolo. <Auzi, fa? N-ai văzut cine a luat din ciorba asta?> <Păi n-ai zis matale că în comunism ce e al tău e şi al meu?!> Asta a luat-o prin surprindere. Ce-o fi stat de vorbă cu soţul ei şi la un moment dat o văd că îi spune lui mama: <Tanti bătrâna poate să ia şi de la noi!>… Mama n-a fost niciodată <tovarăşă>, nici eu. Mama a fost <tanti bătrâna>, numai că <tanti bătrâna> şi cu mine am hotărât să ne luăm aragazul şi l-am pus în camera unde stătea mama, respectiv aceea de copil [a mea], unde fiind şi aragaz şi sobă cu lemne, se putea supravieţui.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2018]
