Reporter: Carmen Ionescu – Domnule profesor Marian Petcu (Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti), sunteti coordonatorul unei lucrări deosebit de importante, care a apărut în urma cu doar câteva zile „Enciclopedia cenzurii din România”. Ce aduce nou această lucrare pentru mediul stiintific românesc?
Marian Petcu: Volumul foarte mare de informații, prin care acoperim circa 380 de ani de condiționare a exprimării publice ține de noutate, apoi, diversitatea formelor de cenzură – civilă, militară, sinodală, ideologică ori din capriciu, precum și alte aspecte. Lucrarea include toată legislația cenzurală identificată, cenzura presei, a spectacolelor de teatru, a cinematografiei, precum și cenzuri mai puțin „frecventate”, să spunem așa, cum ar fi cea religioasă. Arhitectura, muzica, literatura, publicitatea și alte zone care presupun mesaje publice au făcut obiectul controlului, al condiționării. Interesante pentru public sunt și cenzurile de după cenzură, actorii instituționali, falsificarea istoriei și multe altele, de descoperit.
Reporter: Cum este organizat continutul acestei enciclopedii?
Marian Petcu: Este o enciclopedie cronologică, în sensul că au fost rezumate documente de arhivă, legi, ordine, articole de presă, mărturii orale, rapoarte de cercetare, memorii și altele (circa 4.500 de referințe conțin cele două volume), care au fost ordonate cronologic (1640-2018).
Reporter: Ce ne puteti spune despre autori?
Marian Petcu: Cartea este redactată de 77 de specialiști, 34 din București și 43 din județe. Sunt istorici, profesori, cercetători, reprezentanți ai unor instituții care dețin arhive interesante, precum Societatea Română de Radiodifuziune, cercetători din Uniunea Cineaștilor, Ministerul Apărării Naționale, universități, muzee, biblioteci. De remarcat prezența printre contributori a 19 arhiviști din 14 secții județene ale Arhivelor Naționale
Reporter: Cui se adreseaza această lucrare?
Marian Petcu: De obicei, atunci când redactez o carte sau când inițiez un proiect editorial colectiv mă gândesc în primul rând la studenții mei. De astă data este vorba despre o adresabilitate extinsă, în sensul că orice persoană interesată de istoria țării sale, de evoluția culturii din spațiul de limbă română, de mecanismele cenzurale care au mistificat în diverse perioade și zone ale creației, de relația presă – Putere și altele. Cititorul va găsi aici nu doar urmele represiunii, ci și informații despre cum a fost construit cultul personalității la noi, cum s-au instituit iconografiile oficiale, miturile identitare, controlul divertismentului, pentru a enumera câteva dintre elementele de interes. Violarea audiențelor, a publicului, îndeosebi în timpul administrației comuniste este bine reflectată în cele două volume, cu nume, dată, loc și faptă (ori de câte ori acest lucru a fost posibil). Este bine să se știe cine au fost cei care s-au revirginizat după 1989 și acum pretind recunoștința publică.
Reporter: Carmen Ionescu
RADOR (29 martie)
