Miercuri, 4 septembrie, se împlinesc 138 de ani de la naşterea lui George Bacovia, cel mai important poet simbolist român. Stilul său original, tonalitatea distinctă a versurilor sale, caracterizate de aşa-numita atmosferă bacoviană, de o copleşitoare dezolare, limbajul precis, tăios, sobru, ironic uneori, l-au impus pe Bacovia în rândul simboliştilor, el fiind considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai poeziei române moderne.
George Andone Vasiliu, pe numele său la naştere, a apărut pe lume la 4 septembrie 1881, la Bacău, fiind al cincilea copil din cei nouă pe care i-au avut comerciantul Dimitrie Vasiliu și Zoe Vasiliu, casnică.
La vârsta de doar 6 ani, cel alintat „Iorguţ” începe să învețe limba germană, iar între anii 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din oraşul natal.
Încă din şcoală îi plăcea muzica, fiindcă făcuse parte din coruri patriotice și învățase să cânte la vioară. Nu era un instrumentist bun și nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri.
A urmat, apoi, cursurile Școlii Primare Domnești nr. 1 din Bacău și Gimnaziul Ferdinand din Bacău.
În perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă netratabilă, derivată din malaria și varicela netratate serios şi a suferit toată viața din cauza acestei probleme inestetice de sănătate.
Bacovia nu a fost un elev bun la învățătură, în clasele mici, a luat nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică și științe fizico-chimice, în schimb îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul, gimnastica, iar prietenii spuneau că avea o „musculatură de atlet”, deşi era un tip scund, cu o conformație plăpândă.
Bacovia avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și ciupească mustața, era timid, tăcut și retras, şi răspundea doar dacă era întrebat.
La vârsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași însă nu a suportat regimul de cazarmă și, după doar două săptămâni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma de cadet pe care și-o cumpărase singur.
S-a întors la liceul pe care l-a terminat abia la 22 de ani, în 1903, după multe reexaminări, fără a-și da bacalaureatul, obținând însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43.
Despre această perioadă din viaţa sa, Bacovia avea să declare: „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea puțină înțelegere”.
Interesant este faptul că, într-o toamnă, a rămas închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal, întâmplare ce îi va inspira poezia „Amurg violet“, scrisă în 1899, iar anii traumatizanți de liceu îl inspiră în crearea unui alt poem celebru, „Liceu“.
În tinerețe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile și cârciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere, era un băutor de nădejde și un boem care nu prea dădea pe acasă.
În școala primară și în liceu a crescut și a îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase și de toate culorile şi fiecăruia îi dăduse câte un nume.
Avea un talent deosebit la portrete și caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieții, câteva sute pentru diverse gazete și reviste, dar și pentru propria sa plăcere.
În anul 1899, obține premiul I pe țară la concursul „Tinerimii române“ pentru „desen artistic de pe natură“, iar în 30 martie îi apare, în „Literatorul“, poezia „Și toate“ – debutul său literar – scrisă cu un an înainte și semnată V. George.
În anul 1900 compune poezia „Plumb“, pe care o va finaliza abia în 1902.
Între anii 1903-1904 a frecventat cenaclul lui Macedonski, unde a citit pentru prima oară poeziile ”Plumb” şi ”Nervi de toamnă” (1904).
Urmează studii de drept, la București și Iași, pe care le finalizează în 1911, înscriindu-se în Baroul din Bacău. Ca și liceul, nici studenția n-a fost ușoară: a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din București după șase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor și a examenelor nepromovate, a reușit să încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a terminat-o cu greu și fără a-și da examenul de licență, dar i s-a eliberat Cartea de avocat.
Bacovia nu a profesat însă niciodată ca avocat, fiind angajat ca mic funcționar sau profesor, în Bacău, Iași sau București, trăind greu și dedicându-se poeziei.
Din cauza boemiei sale, dar și a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau își dădea demisia. Astfel, a fost, rând pe rând, suplinitor și profesor de desen și caligrafie la Școala Normală/Comercială de Băieți din Bacău, funcționar și ajutor de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din București sau șef de birou la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.
În 1914 se internează la sanatoriul dr. Mărgăritescu din București, apoi publică în suplimentul literar al ziarului „Seara“ și trimite la tipar volumul „Plumb“.
În anul 1915, editează la Bacău, în colaborare, revista „Orizonturi noi“ și publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime, iar un an mai târziu devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii.
Tot în 1916, la vârsta de 35 de ani, se produce debutul său editorial cu volumul ”Plumb” (1916), sub îngrijirea lui Ion Pillat, într-un tiraj de 500 de exemplare, pentru care avea să obţină Premiul Ministerului Artelor, în anul 1923.
A continuat cu volumele: ”Scântei galbene” (1926), ”Bucăţi de noapte” (proză, 1926), ”Cu voi…” (1930), ”Comedii în fond” (1936), ”Stanţe burgheze” (1946). George Bacovia ne-a lăsat bine-cunoscutele poezii ”Decembre”, ”Lacustră”, ”Cuptor”, ”Nervi de primăvară”, ”Nervi de toamnă”, ”Amurg violet”, ”Alb”, ”Vocale”, ”Marş funebru” ş.a.
Din anul 1925, a devenit director al revistei ”Ateneul cultural”, iar după căsătoria cu Agatha Grigorescu, în 1928, a locuit în Bacău, fără a avea serviciu, din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, iar apoi s-a stabilit la Bucureşti.
Trebuie spus că Agatha Grigorescu era o fată orfană de ambii părinți încă din adolescență, absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din București, ulterior profesoară de limba română și ea însăși poetă, însă clevestitorii de serviciu ai vremii o descriau drept o ambițioasă fără scrupule, căsătorită cu Bacovia doar din dragoste pentru poezie.
Bacovia a colaborat cu versuri la mai multe reviste, precum ”Astra”, ”Versuri”, ”Flacăra”, ”Românul literar”, ”Noua revistă română”, ”Gândirea”. A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1925), precum şi Premiul Naţional pentru Poezie (1934, ex aequo cu Tudor Arghezi).
George Bacovia a trecut la Domnul la 22 mai 1957, în locuința sa din București.
Poeta Agatha Grigorescu-Bacovia (1895-1981) este autoarea unor lucrări de memorialistică în care reconstituie viaţa sa şi a soţului său, George Bacovia: „Bacovia. Viaţa poetului”(1962), „Poezie sau destin. Viaţa poetei” (1971), „George Bacovia. Ultimii săi ani” (1981).
Astăzi, Teatrul municipal din Bacău poartă numele poetului şi tot la Bacău este organizat anual Festivalul literar „Toamnă Bacoviană”.
În 2011, Banca Naţională a României a pus în circulaţie, în scop numismatic, o monedă din argint dedicată aniversării a 130 de ani de la naşterea poetului, iar în 2014 Romfilatelia a lansat emisiunea de mărci poştale „Scriitori şi pagini de colecţie”, cu patru timbre pe care sunt reprezentate portretele lui Ion Creangă, Vasile Alecsandri, George Coşbuc şi George Bacovia – timbrul cu portretul lui George Bacovia ilustrând, de asemenea, şi primele două strofe ale poeziei „Decembrie”.
Casa poetului din Bacău, devenită azi muzeu memorial, se remarcă prin simplitatea și bunul gust al mobilierului, între obiectele expuse aici se numără și pianul și vioara, instrumente muzicale care au aparținut poetului, precum și mai multe manuscrise originale.
Interesant este faptul că la vârsta de 73 de ani, Bacovia a înregistrat la Radio București 28 de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 și 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Aceasta a rămas singura înregistrare radiofonică a poetului, fiindcă cea care fusese realizată cu un an mai devreme, a fost distrusă.
