Motto: „Menirea înaltă a radiofoniei constă tocmai în totalitatea condiţiilor ce o determină a transforma şi crea în noi trebuinţe spirituale, pe care ea singură are calitatea de a le satisface … Organizarea programelor de radio nu poate fi deci un product întâmplător, arbitrar, capricios şi subiectiv, ci ea trebuie să fie o bine chibzuită instituţie, căci programul radiofonic trebuie să corespundă întocmai satisfacerii necesităţilor sociale şi naţionale ale vieţii noastre româneşti…” (fragment din conferinţa radiodifuzată cu tema „Menirea radiofoniei româneşti” susţinută de Dimitrie Gusti, preşedinte al Consiliului de Administraţie, publicată în revista „Radio şi radiofonia” din 9 martie 1930)
Joi, 13 februarie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Dimitrie Gusti, filosof, sociolog, profesor, fost preşedinte al Academiei Române, fost ministru al învăţământului şi una dintre personalităţile care au contribuit la naşterea radioului public din România, fiind membru în primul Consiliu de Administraţie şi, mai apoi, preşedinte al Consiliului de Administraţie. El a rămas un model atât în ceea ce priveşte erudiţia şi opera sa, dar şi prin implicarea sa socială şi dragostea sa pentru satul românesc. Este considerat creatorul sociologiei româneşti şi este fondatorul Muzeului Naţional al Satului din Capitală.
Dimitrie Gusti s-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi, fiind fiul Nataliei și al lui Ştefan Gusti.
În perioada 1891-1898, parcurge şcoala primară „Caracaş”, apoi liceul, la Iaşi, unde îi are ca profesori pe Al. Philippide, A.D. Xenopol, P. Poni.
În perioada 1898-1899 urmează un an la Facultatea de Litere, Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, apoi pleacă la Berlin, unde studiază un an la Universitatea Humboldt.
Între 1900 şi 1904 urmează, la Universitatea din Leipzig, cursuri susţinute de W.Wundt, K. Bucher, P. Barth, K. Lamprecht, Fr. Ratzel, iar în 1904 obţine doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza „Egoism şi altruism. Asupra motivării sociologice a voinţei practice”.
În anul 1905, revine la Universitatea din Berlin, unde studiază sociologie, drept, economie şi statistică, iar în anul 1908 prezintă teza asupra fundamentelor dreptului de presă şi exegeza din corpus juris şi corpus canonici pentru obţinerea doctoratului în drept, însă renunţă la susţinerea examenului oral.
În anul 1910 începe să predea „Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie” la catedra de istoria filosofiei antice, etică şi sociologie a Universităţii din Iaşi.
În anul 1918 devine membru al Academiei Române, iar un an mai târziu înfiinţează „Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, transformată în 1921 în „Institutul Social Român”, un for de dezbatere, documentare, informare şi cercetare ştiinţifică pe care avea să îl conducă între 1921 şi 1939 şi 1944-1948. De asemenea, a fondat şi condus Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (1919 – 1921) şi Institutul de Științe Sociale al României (1939 – 1944).
În anul 1920 se transferă la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie unde organizează seminarul de sociologie avându-l drept asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începând opera sa de creare a primei şcoli sociologice româneşti.
A iniţiat şi îndrumat acţiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 – 1948), care ia sfârşit în contextul politic şi social specific regimului comunist. Metoda monografică, pe care şi-a bazat cercetările, presupunea abordarea simultană, multidisciplinară, a subiectului, pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domenii diferite. Opera sa de căpătâi este „60 de sate româneşti”. A enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o proporţie şi prioritate diferită – şi al influenţelor unor factori istorici, pşihologici, biologici, cosmici.
În 7 ianuarie 1928 avea loc Adunarea generală de constituire a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România şi este aprobat Statutul de funcţionare, constituindu-se primul Consiliu de Administraţie al noului serviciu public. Acesta se compune din nouă membri, şase numiţi de Guvern şi trei de acţionari. Prof. Dimitrie Gusti a fost ales membru în acest Consiliul, alături de profesorul Dragomir Hurmuzescu – preşedinte, Ion Al. Brătescu – Voineşti – vicepreşedinte şi prof. Teodor Alexianu, comandor Cezar Boerescu, prof. Ştefan Bogdan, Alexandru Mavrodi, prof. Gheron Netta şi Mihail Roşca.
În anii următori, Dimitrie Gusti avea să fie preşedinte al Consiliului (1929 – 1932) şi al Comitetului de Direcţie. În această calitate, s-a implicat direct în realizarea „Universităţii Radio” pe care a susţinut-o cu autoritatea sa intelectuală şi administrativă, aceasta urmând să devină o veritabilă tribună a marilor idei ale vremii. La 3 martie 1930, se inaugura „Universitatea populară“, devenită ulteior „Universitatea Radio” – emisiune ce transmitea cicluri de conferinţe din toate domeniile de activitate, susţinute de personalităţi ale intelectualităţii româneşti, din perioada interbelică – cu prelegerea lui Dimitrie Gusti „Menirea Radiofoniei Româneşti“.
Între 9 iunie 1932 şi 9 noiembrie 1933, este ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor în guvernele naţional-ţărăniste conduse de Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu.
A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, Muzeul Satului. Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, însă inaugurarea pentru marele public avea loc la 17 mai 1936. În discursul său de atunci, Dimitrie Gusti arăta că Muzeul Satului este un muzeu original, care nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente în acea vreme în Europa, acestea fiind ”prea etnografice și în mare măsură romantice”. Gusti adăuga că muzeul trebuie să ”înfățișeze lucruri adevărate”, fiind o sinteză a satelor din toată România.
La un an de la deschiderea muzeului, în februarie 1937, Gusti a primit invitația de a participa, cu o selecție de obiecte reprezentative pentru cultura populară românească la expoziția Internațională de la Paris.
În domeniul literar-ştiinţific, Gusti a înfiinţat şi condus revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (1919 – 1943) şi „Sociologie românească” (1936 – 1944).
A obţinut legiferarea serviciului social în anul 1939, prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială, apoi a devenit preşedintele Academiei Române, în perioada 1944 – 1946 şi preşedinte al Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, în perioada 1947 – 1948.
În viaţa publică s-a manifestat ca partizan al instituţiei monarhice şi al regelui Carol II iar drept consecinţă a fost exclus din „noua Academie” a RPR în anul 1948, fiind repus în drepturi, post-morteam, abia în anul 1990.
A fost, de asemenea, preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, din anul 1929, decan al Facultăţii de Litere şi preşedinte al Oficiului Naţional pentru Cooperaţie.
A fost un adept al Societăţii Naţiunilor, considerând că aceasta aşeza relaţiile dintre state pe baze mai echitabile, iar pentru criza parlamentară românească propunea introducerea participării cunoscătorilor stărilor sociale la opera de legiferare, un sfat valabil poate şi în zilele noastre.
Printre operele sale principale menţionăm „Egoismus und Altruismus”, 1904, „Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik”, 1908, – „Cosmologia elenă”, 1929, „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”, (2 volume), 1939, „Problema sociologiei”, 1940, „La science de la realite sociale”, 1941. Dimitrie Gusti susţinea că voinţa socială este esenţa societăţii şi că această voinţă este condiţionată, în manifestările ei, de un număr de patru categorii fundamentale: cosmică, biologică, psihică şi istorică.
Dimitrie Gusti a trecut la cele veşnice la 30 octombrie 1955.
