Joi, 20 august, se împlinesc 40 de ani de la moartea cântăreţului şi compozitorului francez Joe Dassin, una dintre cele mai apreciate voci ale „memoriei muzicii internaţionale” din secolul al XX-lea. Intrat în galeria marilor artişti, alături de Edith Piaf, Jacques Brel, Georges Brassens ori Claude François, Joe Dassin a devenit un adevărat fenomen social, un romantic al timpului său, intrând în istorie cu melodii care au rămas celebre, precum “Aux Champs-Elysées”, „La vie se chante, la vie se pleure”, „Si tu penses à moi”, “L’Été Indien” sau “Et si tu n’existais pas”.
Joseph Ira Dassin s-a născut la New York, la 5 noiembrie 1938, părinții săi fiind regizorul de film de origine poloneză Jules Dassin și violonista cu rădăcini maghiare Béatrice Launer.
Mare iubitor al lumii filmului, Jules Dassin a ales să-şi urmeze pasiunea, mutîndu-se, alături de familie, la Los Angeles, însă succesul a întârziat să apară, iar în anul 1950, întreaga familie se mută la Paris.
Joe Dassin a urmat colegiul Rosey, primind ca bonus, din partea părinţilor, o educaţie aleasă.
La vârsta de 16 ani, Joe vorbea fluent trei limbi, absolvind şi bacalaureatul, la Grenoble, cu calificative de excepţie.
În anul 1955, însă, părinții lui divorțează, iar Joe, profund afectat de situația familială, a decis să se întoarcă în SUA şi să se înscrie la Universitatea „Ann Arbor” din Michigan, unde a studiat medicina şi antropologia.
În această perioadă, alături de colegul său de cameră, Alain Guiraud, întemeiază un duo muzial, care oferea recitaluri în campusurile universitare.
Joe a fost nevoit să muncească pentru a se întreţine, fiind, pe rând, sociolog, expeditor de mărfuri sau camionagiu, în acelaşi timp începând să şi compună piese muzicale.
Nu a putut să-şi satisfacă stagiul militar, fiindu-i descoperite serioase probleme cardiace.
În anul 1958, tatăl său, devenit o autoritate în lumea filmului, l-a rugat pe Joe să înregistreze câteva teme muzicale pentru următorul său film, „La Loi”, având-o pe Gina Lollobrigida în rol principal.
În anul 1959, Dassin jr. a lansat un EP la casa de discuri Versailles, iar un an mai târziu, interpreta „Jamais le dimanche”, muizică ce avea să se regăsească pe coloana sonoră a peliculei „Never on Sunday”.
După absolvirea facultăţii şi obţinerea doctoratului în antropologie, Joe revine în Europa, stabilindu-se în Italia.
În anul 1962, tatăl său îl ia ca asistent de regizor pentru producţia „Topkapi”, al doilea film important al lui Jules.
În această perioadă, Joe este invitat să cânte la Radio Luxembourg și să scrie pentru revista Playboy.
La 13 decembrie 1963, Joe o cunoaşte pe Maryse Massiera, viitoarea sa soţie, cei doi stabilindu-şi reşedinţa la Saint-Cloud, împreună cu mama lui Joe.
În perioada următoare, artistul scrie pentru The New Yorker, dublează filme americane, joacă în filmele „Nick Carter et le trèfle rouge” și „Lady L” şi este regizor al piesei de teatru „What’s New Pussycat?”.
Deşi el nu-şi dorea să devină cântăreţ, o prietenă foarte bună, Catherine Regnier, secretară la casa de producție americană The Columbia Broadcasting System, cea care i-a apreciat vocea profundă, plăcută şi simțul remarcabil al ritmului, l-a determinat să semneze primul său contract profesionist şi primul contract cu un artist francez din istoria casei americane de discuri CBS.
La 26 decembrie 1963, Joe înregistra patru melodii sub forma unui EP, însă primele 1.000 de exemplare ale discului nu s-au vândut.
Muzica sa avea să fie remarcată abia după ce Radio Luxembourg și Europe 1 i-au inclus piesele în playlisturile lor.
A urmat înregistrarea altor patru melodii, toate coveruri, însă vânzările nu erau semnificative.
Abia la al treilea EP înregistrat, posturile de radio au avut o reacție pozitivă, iar discul s-a vândut în 25.000 de exemplare.
La 18 ianuarie 1966, Joe s-a căsătorit cu Maryse, iar de aici şi cariera sa muzicală avea să cunoască un parcurs fericit. A înregistrat „Comme la lune”, urmată de „Le tricheur”, apoi Joe merge la Londra, înregistrează „You Were on My Mind”, care a devenit, ulterior, „Ça m’avance a quoi?”, principala piesă de pe următorul său disc, lansat în aprilie.
În ianuarie 1967, André Salvet și Bernard Chevry au creat MIDEM şi celebrele premii, care îl vor consacra pe Joe Dassin ca prezentator, o persoană care vorbea două limbi de circulaţie internaţională, cu atât de multă ușurință. A urmat succesul cu „Excuse Me, Lady” şi concertele în deschiderea lui Salvatore Adamo, prin care Joe a câștigat admirația publicului, precum și aprecierea managerului de turneu, Georges Olivier, care i-a mărit onorariul.
În 1968, în timpul unei vizite în Italia, împreună cu Jacques Plait, va promova cinci dintre cântecele sale, apoi în mai 1968, participanții la marile mișcări de stradă au descoperit în cântecele lui Joe motivaţia pentru continuarea propriilor bătălii, în acea perioadă epuizându-se din magazinele de muzică stocurile de discuri cu melodiile interpretate de Joe.
A urmat prelungirea contractului cu CBS, un turneu de promovare în Italia şi înregistrarea, la Londra, a unor melodii care au devenit, toate, hituri.
„Ma bonne etoile”, interpretată la TV, a stârnit entuziasmul Franţei, iar „Le petit pain au chocolat”, cântată de artist, a făcut ca în brutăriile din întreaga țară, rulourile cu ciocolată să înregistreze cereri enorme.
În acelaşi timp, CBS nu făcea față cererilor din partea magazinelor de muzică, iar grupul englez The Tremeloes a realizat coveruri în limba engleză pentru melodiile lui Joe din limba italiană.
În februarie 1969, CBS a scos pe piață un single cu două hituri din trecut, „Bip-Bip” și „Les Dalton”, iar la Londra, erau imprimate șase noi titluri, între care „Les Champs-Élysées”, „Waterloo Road” și „Le Chemin de papa”.
La 1 aprilie 1969, Joe a suferit un atac de cord, însă după o lună de suferinţă, revine în studiouri, pentru albumul și single-ul ce conțineau „Les Champs-Élysées” și „Le Chemin de papa”.
Henri Salvador, gazda unui program de televiziune care l-a avut invitat, îi sugerează lui Joe ideea de a se îmbrăca într-un costum alb, ţinută care avea să devină nelipsită din apariţiile sale publice.
Celebritatea lui Joe Dassin ajunsese la apogeu, iar muzica sa cucerea noi redute, fiind de remarcat intrarea în topurile muzicale olandeze şi germane.
În 1970, Joe realizează un turneu de succes în 10 ţări din Africa, iar un an mai târziu a primit șase Discuri de Aur, odată cu lansarea melodiei sale „La fleur aux dents”.
În 1972, a înregistrat primele melodii prelucrate cu ajutorul sintetizatorului, coverurile „La complainte de l’heure de pointe” (À vélo dans Paris) și „Le moustique”, devenind hituri.
În 1973, Maryse a rămas însărcinată, Joe era fericit şi a ales să se mute la țară unde a cumpărat un teren pentru a-și construi o casă, la vest de Paris, însă soţia sa a născut prematur, iar copilul a murit cinci zile mai târziu. A fost momentul în care artistul a început să cunoască o puternică depresie, care, se spune, avea să-l însoţească până la finalul vieţii.
Această stare avea să se transpună şi în muzica sa, următoarele înregistrări fiind primite cu mari rezerve.
Abia către finalul anului 1974, cu „Si tu t’appelles mélancolie” și „Vade retro”, Joe ajungea din nou în topuri.
În 1975, Dassin a înregistrat variante în limbile germană, italiană, spaniolă şi engleză ale melodiei „L’été indien”, devenită melodia sa specială şi cel mai mare succes al său în Franța, Germania, Spania şi America de Sud.
În 1976 sunt înregistrate single-urile „Salut” și „Et si tu n’existais pas”, iar la scurt tip apare şi hitul acelei veri, „Il était une fois nous deux”.
În octombrie 1976, 60 de muzicieni și 80 de backing vocaliști au înregistrat, alături de artist, „Le Jardin du Luxembourg”, o melodie de 12 minute.
În mai 1977, Joe divorţează de soţia sa, iar către finalul anului variantele în limba spaniolă ale melodiilor „À toi” și „Le Jardin du Luxembourg”, îi aduc pe spanioli și sud-americani în extaz.
La 14 ianuarie 1978, Joe se căsătoreşte cu Christine Delvaux, iar la 14 septembrie, s-a născut primul său fiu, Jonathan.
În 1979, piesa sa „Le dernier slow” reuşeşte să îl concureze în topuri pe Julio Iglesias, iar „Blue Country” devine „albumul renașterii sale”.
În acelaşi an, în mod surprinzător, hotărăşte să se despartă de soția sa, care era însărcinată pentru a doua oară. Motivul ar fi fost gelozia exagerată a acesteia.
În 11 ianuarie 1980, apare „Blue Country”, considerat albumul maturității sale artistice, apoi starea de sănătate a lui Joe, în special afecțiunile cardiace, au început să-i creeze serioase probleme.
În iulie, în timpul suferinţei produse de ulcer, Joe suferă un nou atac de cord, apoi, la finalul lunii, hotărăşte să ia o pauză din cariera artistică şi să plece la refacere.
În drum spre Tahiti, Joe a suferit un alt atac de cord, în timpul escalei la Los Angeles. Ajunge în cele din urmă la destinaţie, dar, pe fondul stării de depresie, continuă să fumeze şi să abuzeze de alcool.
La 20 august 1980, aflat în restaurantul „Chez Michel et Eliane”, din Papeete, Insula Tahiti, Polinezia Franceză, Joe s-a prăbușit inert, al cincilea atac de cord fiindu-i fatal, la doar 41 de ani.
A fost înmormântat în Mausoleul Beth Olen din cimitirul Hollywood Forever în Hollywood, California.
