Născut la 29 septembrie 1929, Eugen Preda şi-a început la 21 de ani cariera jurnalistică în Radio, instituţie căreia i-a dedicat toată energia şi talentul său timp de peste 40 de ani. A fost un excelent comentator de politică externă şi autor al câtorva lucrări, printre care ‘S-au întâlnit două continente’, ‘Se prăbuşeşte sistemul colonial’, ‘Transmitem de la ONU’, ‘Miza petrolului în vâltoarea războiului’. Din decembrie 1989 şi până în 1994 a fost directorul general al Societăţii de Radiodifuziune. În această calitate, în 1993 a avut iniţiativa înfiinţării Centrului de istorie orală şi Arhivei de istorie orală care au ca obiectiv colectarea şi valorificarea mărturiilor celor care au trăit sau faurit istoria.
În 1995 Eugen Preda a dăruit arhivei pe care o crease propria sa mărturie cu valoare de document istoric. Interviul a fost realizat de Mariana Conovici.
„De fapt, am ajuns la Radio printr-o întâmplare… […]
În ianuarie 1945, când am împlinit vârsta de 15 ani şi 4 luni am plecat voluntar în armată, respectiv în divizia “Tudor Vladimirescu ” şi am făcut armată timp de doi ani de zile. După ce m-am reîntors din armată am continuat liceul. Însă în toamna anului 1945 m-am prezentat la “Vasile Alecsandri”, la Liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi şi am dat în particular clasa a V-a. Deci în anul şcolar ’46/’47 am intrat în clasa a VI-a de liceu şi după aceea m-am prezentat din nou pentru a-mi da în particular clasa a VIII-a de liceu – care era şi ultima – ca să fiu din nou cu colegii mei. Însă toate astea s-au făcut cu preţul sacrificării de fapt a ştiinţei de carte. Pentru că eram un element destul de bun la matematică, dar în condiţiile în care am terminat liceul – în doi ani de zile cele patru clase superioare – nu prea am mai avut eu asemenea cunoştinţe încât să am pretenţia de a merge la o facultate tehnică. Totuşi, eram foarte influenţat de perioada cât fusesem la armată şi atunci când s-au făcut fişele pentru bacalaureat, la întrebarea dirigintei ce am de gând să fac, am spus că vreau să urmez cariera militară.
Deci mi-am dat bacalaureatul în vara anului 1948, la începutul verii. Am plecat după aceea la Salva Vişeu, în calitate de comandant de brigadă şi după aceea, în toamna anului 1948 m-am înscris la Şcoala de ofiţeri electrotehnici din Bucureşti.
În 1949, în vară, m-am îmbolnăvit de plămâni şi a trebuit să părăsesc cariera militară. Timp de şase luni de zile, cât a durat convalescenţa, respectiv din august până în martie, am stat întâi acasă, la Galaţi. După aceea, când părinţii mei au venit la Bucureşti, m-am mutat şi eu cu dânşii. În martie 1950, când s-a terminat convalescenţa, am început să umblu să-mi caut ceva de lucru.
Între timp, trebuia să-mi rezolv şi situaţia de partid. Intrasem în PCR încă din 1946. Şi am constatat că mi se pierduse dosarul. M-am dus să fac scandal la comisia de control a partidului şi acolo am fost întrebat : “Dar cu ce te ocupi dumneata acuma ? ” Am spus : “Păi, nu mă ocup cu nimic, vreau să intru să lucrez undeva până în toamnă” – că în toamnă urma să mă prezint şi eu la facultate, să-mi dau examenul de intrare. Şi mi s-a spus: “N-ai vrea să te duci la Radio? Că noi avem nevoie de tineri la Radio… ” Am spus : “Bine, am să mă duc ! ” Şi m-am dus şi am vorbit cu Iosif Ardeleanu, care era directorul Direcţiei politice a Radiojurnalului, aşa se chema atunci. Era prin data de 13 sau 14 martie. Şi m-a întrebat dacă am vreo idee despre activitatea care se desfăşoară la Radio. I-am spus că n-am nici o idee, decât că ascultam şi eu radioul din când în când. Şi mi-a explicat că au nevoie de ziarişti şi m-a întrebat în ce aş vrea să mă specializez : în politică externă sau în politică internă. Desigur că pe mine m-ar fi atras politica externă, însă aveam o mulţime de prejudecăţi şi erau vagi elemente care să-mi sugereze că ar fi o pretenţie absurdă : nu ştiam limbi străine. Nu aveam nici o experienţă în domeniul …
Dar de ce v-ar fi atras politica externă ?
Pentru că în general în timpul anterior am urmărit evenimentele internaţionale. Şi mi se părea că asta ar fi fost o cale mai sigură de a putea ajunge gazetar. Însă, i-am spus până la urmă că aş dori să fiu reporter de politică internă. Şi mi-a spus că completez fişa de cadre. În ziua de 16 i-am dat telefon şi mi-a spus că de a doua zi pot să viu la lucru. Asta era pe prima mea legitimaţie : ziua de 17, ziua când am intrat în Radio.
Am intrat la Secţia internă, însă am avut şansa să dau peste un coleg de-al meu, care între timp a murit, se numea Iulian Fiţig, care era un băiat mai cult, cânta la pian şi care se ocupa de cei nou veniţi. Deşi era de aceeaşi vârstă cu mine, aş putea spune că a fost primul om de la care am învăţat cum se fac ştirile. Aşa am lucrat la Secţia internă din martie până în mai când s-a ivit ocazia să pot trece la Secţia externă. Întâi mă lămurisem că pretenţiile pe care le aveam eu faţă de această funcţie erau, cred, îndreptăţite, nu prea corespundeau cu realitatea… În sensul că nici nu erau cunoscători de limbi străine, nici nu erau absolvenţi de la Drept, însă şeful secţiei era un băiat… se numea Petre Macovescu şi care era puţin cam distrat. Adică era cu radio dat tare, asculta muzică simfonică, dirija în timpul ăsta şi se ocupa şi de ştiri şi de alte cronici care se făceau. Însă era un tip care ştia meserie, aşa că al doilea profesor al meu a fost Petre Macovescu. Însă am stat foarte puţin la Secţia externă. Pentru că, dacă-mi aduc bine aminte, chiar la sfârşitul lunii mai am fost trecut la Secţia sârbă, deşi nu ştiam nici un cuvânt în limba sârbă, însă era o secţie care avea un caracter special. Era secţia care se ocupa de campania anti-titoistă. […]
În septembrie 1950 m-am prezentat la Luchian şi i-am spus că am făcut tot ce am putut, dar intenţionez să mă duc să mă prezint la examen la facultate şi că o să plec eu din Radio. Şi mi-a spus că nu e de acord cu treaba asta şi m-a convins, probabil că eram şi eu pregătit oarecum sufleteşte. Şi aşa am rămas în Radio. […] În 1953 cred că era prin preajma lui 1 mai, nu mai ţin minte exact, am fost anunţat că am fost numit redactor şef adjunct, împreună cu Radu Vasiliu. Şi aşa a început o altă etapă, în care nu mai răspundeam numai de mine, răspundeam şi de alţii…„
