Turcii au dezminţit că ar fi autorizat folosirea bazelor lor aeriene pentru a lovi organizaţia teroristă, cum afirmaseră Statelor Unite în doar câteva ore în urmă.
Presată de mai multe săptămâni de occidentali să-şi intensifice angajamentul împotriva Statului Islamic (EI), Turcia întreţine o atitudine echivocă faţă de conflictele care se desfăşoară la sud de frontierele sale. Pe 12 octombrie, după mai multe zile de negocieri, americanii au făcut cunoscut că Ankara ar fi autorizat folosirea bazelor sale aeriene pentru atacarea EI, precizând că «detaliile acordului erau în curs de elaborare». Un «acord» dezminţit câteva ore mai târziu de guvernul turc. În acest timp, la câteva sute de metri de graniţa turcă, Kobani, al treilea oraş kurd al Siriei, ameninţă să cadă în mâinile jihadiştilor
Până în prezent, Ankara s-a făcut că nu aude cererile occidentalilor, angajaţi în lupta împotriva Statului Islamic. Totuşi, ea este aliata lor în calitate de membru NATO din 1952. Turcia le permite americanilor să fie prezenţi la baza sa de la Incirlik, în sudul ţării. Însă, americanii de aici nu au primit autorizaţia de a lovi EI de pe teritoriul turc, aflat totuşi în legătură directă cu islamiştii. Statele Unite trebuie să se mulţumească să-şi trimită avioanele din Emiratele Arabe Unite, Qatar şi Kuweit, aflate la o distanţă considerabilă de conflict.
Totuşi, Turcia, într-un trecut recent, a beneficiat de ajutorul NATO în faţa ameninţărilor venite din sud. Acum doi ani, ea era ţinta tirurilor de obuze trase de pe teritoriul sirian, provocând moartea mai multor civili. Cu câteva luni mai devreme, un avion militar turc fusese doborât de armata siriană. În urma cererii de ajutor a autorităţilor turce, şase baterii de rachete Patriot fuseseră instalate în scopul de a proteja graniţa şi pe cei 3,5 milioane de turci care trăiesc în vecinătatea sa. Un dispozitiv de pură apărare, potrivit NATO.
Ambiguitatea turcă provine dintr-o anumită convergenţă de interese cu islamiştii. Turcia şi islamiştii au doi inamici comuni: regimul lui Bachar el-Assad şi autonomiştii kurzi. Cu Siria, dezacordul este, la bază, unul teritorial. Sirienii reclamă realipirea unei provincii din sudul extrem al Turciei cedată de Franţa, pe atunci administratorul ţării. Dezacordul a luat apoi o turnură ideologică: graniţa dintre cele două ţări a devenit una dintre liniile de demarcaţie dintre Vest şi Est în timpul Războiului rece, Turcia fiind membră NATO, iar Siria fiind la rândul său susţinută de URSS.
De altfel, după pretenţiile separatiştilor din PKK asupra teritoriului lor, turcii consideră ameninţarea kurdă mai gravă decât cea reprezentată de El. Ankara se teme că o victorie kurdă la Kobani va face din acest oraş un simbol al rezistenţei şi va întări veleităţile autonomiste ale kurzilor sirieni, deja încurajaţi de exemplul irakian.
A minima, Turcia este acuzată că ar fi închis ochii cu privire la deplasarea jihadiştilor din EI pe territoriul său, precum şi asupra aprovizionării «Califatului» enclavat. Ba în opinia unora, Ankara chiar le-ar fi favorizat. Apoi, Turcia le-a dat garanţii occidentalilor, autorizându-şi armata să angajeze o potenţială acţiune militară împotriva Statului Islamic în Irak şi în Siria şi deschizând calea pentru primirea de trupe străine pe teritoriul său.
Fermitatea de care a dat dovadă luni în legătură cu folosirea bazelor sale aeriene arată că Ankara nu a renunţat la ambiţiile sale regionale şi pare decisă să-şi negocieze participarea la coaliţia împotriva EI.(Sursa: www.lefigaro.fr)
Articol de Julien Licourt
Traducerea şi adaptarea: Rodezia Costea
