Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997. Fotografii din arhiva Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”
(episod 1)
Mă consider dobrogean, absolut din toate punctele de vedere!
„Sunt născut lângă Silistra. Silistra este oraṣul copilăriei mele, [dar] eu m-am născut într-un sat numit Suneci, de pe teritoriul comunei Gămuṣlar, la o distanṭă de 17 km de Silistra. Părinṭii mei dinspre mamă sunt originari din această zonă. Tatăl meu este originar din nordul judeṭului Olt, din comuna Făgeṭelul. Mă consider dobrogean, absolut din toate punctele de vedere! În primul rând, pentru că m-am născut acolo, în al doilea rând pentru că eram legat foarte mult de rudele dinspre partea mamei mele; celelalte rude, dinspre partea tatălui meu erau mult mai îndepărtate din punct de vedere spaṭial ṣi din cauza aceasta poate că nu am pus atâta sentiment, încărcătură sentimentală, în relaṭiile mele cu verii mei.
Mama mea nu era româncă, se trăgea dintr-un neam de bulgari ṣi de greci. Tatăl meu însă era român. Foarte ciudat, mama, prin căsătorie, a devenit o româncă mai abitir decât ceilalṭi români! Mi-aduc aminte că atunci când se desfăṣura un meci de fotbal, de pildă, între echipa Bulgariei ṣi echipa României, mama mea suferea mai mult decât tatăl meu atunci când echipa noastră naṭională se afla în dificultate. […]
În casă se vorbea numai limba română. Mama mea învăṭase foarte bine limba română, de altfel ṣtia ṣi bunicul meu dinspre mamă ṣi bunica mea, ṣtiau româneṣte înainte de anul 1913; ei, fiind stăpânii unor turme întinse de oi, aveau ca ciobani de obicei transilvăneni care fugeau din Transilvania ca să nu facă armată, traversau Ţara Românească ṣi ajungeau la sud de Dunăre, se angajau acolo ca ciobani. Ei bine, în împrejurări de soiul acesta, bunicii mei dinspre mamă învăṭaseră destul de bine româneṣte…
Vreau să spun că toṭi copiii bunicului meu ṣtiau româneṣte. În 1913 când au intrat trupele române, după pacea de la Bucureṣti, în Dobrogea de sud, spunea tatăl meu că această situaṭie nu era particulară familiei în care a intrat el prin căsătorie, ci foarte mulṭi bulgari ṣi turci vorbeau româneṣte. De altfel, vreau să spun că în această zonă exista un oraṣ unde iradia o cultură românească bine conturată. La Turtucaia a luat fiinṭă o ṣcoală românească încă din anul 1774. În tinereṭea mea, mi-aduc aminte că citeam reportaje ṣi articole despre sărbătorirea a 150 de ani de la înfiinṭarea acestei ṣcoli româneṣti la Turtucaia, sărbătorire care a fost onorată chiar de către Brătianu, primul ministru de prin anul 1927-28 ṣi ministrul Învăṭământului din acea vreme, tânărul filosof Ioan Petrovici. Deci se vorbea româneṣte în această regiune ṣi în special în mediul în care am crescut eu.”
Tatăl meu a făcut armata la grăniceri…
„Şi tata făcea parte dintr-o familie de agricultori, atât cât se făcea agricultură într-un sol sărac din nordul judeṭului Olt. Fac precizarea că, pe cât de bogată era familia mea dinspre mamă, pe atât de săracă era familia din care provenea tatăl meu.
Tatăl meu a făcut armata la grăniceri. A făcut războiul ca grănicer, a luat parte la luptele de la Oituz ṣi [în] 
memoriile pe care le-a lăsat tata – ṣi-a redactat, ca să spun aṣa, amintirile, câteva caiete, [eu] sunt în posesia lor – sunt băgate fel de fel de date, unele cred că nu sunt prinse în analele militare privitoare la desfăṣurarea războiului. Tata notează cazuri particulare, mă rog, cote, înălṭimi, scene de luptă teribile… Mai mult vorbea despre colegii lui decât despre ostaṣii de sub comanda lui – pentru că el ajunsese la un moment dat, în calitate de sergent, comandant de pluton pentru că muriseră sublocotenentul, plutonierul ṣi atunci tatăl meu luase în comandă plutonul respectiv, ṣi el decimat la un moment dat. Tatăl meu era un om înclinat spre carte, deṣi nu făcuse carte, făcuse ṣase clase primare pe care le terminase în anul 1904 sau 1906 […], deci cam pe acolo, 1906-1907 putea să termine cele ṣase clase.”
Un fapt important pentru istoria trădărilor naṭionale
„Ca un amănunt pitoresc, vreau să spun că în timpul retragerii spre Moldova, relatează tata în amintirile sale un fapt foarte important pentru istoria trădărilor naṭionale. Plecând cu plutonul prin zona Vrancei, a rămas din pluton un conjudeṭean pe care-l chema, ciudat, Diaconescu – ṣi nu Diaconu. Şi când tata se pregătea să-l dea dispărut, la miezul nopṭii a apărut Diaconescu […] ṣi i-a relatat lui tata următoarea întâmplare: el ṣi cu încă un coleg din altă companie, din alt pluton, s-au rătăcit ṣi mergeau numai prin pădure. Şi la un moment dat, pe ṣosea, în retragere, după masă spre seară, l-a văzut pe comandantul diviziei, generalul Sturdza – era colonel dar era comandant de divizie – cu aghiotantul său, în mijlocul ṣoselei, parlamentând cu niṣte ofiṭeri germani. Deci el îṣi pregătea [dezertarea]… a fost surprins în momentul în care-ṣi pregătea trădarea, sau mă rog, asta era o verigă din lanṭul acela al trădărilor lui Dimitrie Sturdza. Şi tatăl meu a făcut atunci o greṣeală esenṭială: când Diaconescu i-a propus lui tata să se ducă la comandantul regimentului ṣi să anunṭe cazul acesta – pentru că ṣi-au dat seama că nu putea să fie la mijloc o chestiune curată –, tata l-a oprit ṣi i-a spus aṣa: „Dar dacă nu suntem convingători, putem să intrăm sub incidenṭa legii marṭiale, să fim judecaṭi ṣi condamnaṭi, împuṣcaṭi…” ṣi a făcut prost, pentru că, într-adevăr, la un moment dat, Sturdza a dezertat, s-a declanṣat un proces în care a fost implicat ṣi aghiotantul lui, mă rog, unii au fost condamnaṭi la moarte […].
Ei, ṣi la sfârṣitul războiului, când au intrat din nou în Cadrilater, adică sudul Dobrogei […] acum, în 1918, decembrie sau imediat la începutul lui ianuarie, în situaṭia aceasta, neavând unităṭi de pază, pe urmă de administraṭie militară, a trebuit să recruteze niṣte jandarmi, dar n-aveau jandarmi. Şi-atunci au luat de la unităṭile de grăniceri pe cei care erau gradaṭi, grade inferioare, caporali, sergenṭi, mă rog, ṣi i-au trimis să facă o ṣcoală de trei luni de zile, de jandarmerie, ca să înveṭe noṭiuni de drept penal, de drept civil. Şi l-au luat ṣi pe tata. Şi astfel a intrat în Jandarmerie […] Deci asta este istoria, pe scurt, a familiei mele.”
