Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.
(episod 2)
Pe el vreau să-l fac impiegat!
„Am să vă dau alte amănunte pitoreṣti care ṭin de viaṭa mea… Mi-aduc aminte ṣi acum, eram copii mici ṣi în privinṭa mea cel puṭin, tata se certa 
cu mama. Tata susṭinea: „pe el vreau să-l fac impiegat de gară, de cale ferată sau ṣef de gară”, că-i plăcea 
lui tata să aibă în familie pe unul care poartă chipiu roṣu ṣi băṭul ăla care dă drumul trenurilor sau opreṣte trenul. Mama nu, crescând într-un mediu din ăsta bucolic, cu oi multe, cu câmpuri de grâu, ṭinea cu tot dinadinsul să mă facă păstor, pentru că ei îi plăcea să aibă un fiu păstor care ar fi cântat din caval, din fluier…
În realitate, însă, când am ajuns la liceul dn Silistra, atunci am fost oarecum „captat” de pasiunea asta pentru trecutul istoric, pentru istorie veche, pentru arheologi. De ce, pentru că directorul liceului nostru, Pericle Papahagi, un savant cunoscut în lumea filologilor, elev al lui Veigand de la Universitatea din Leipzig. […] A venit la Silistra, a renunṭat la catedra universitară, a venit la Silistra ca profesor de filologie ṣi pe urmă director, director mulṭi ani, numai ṣi numai pentru a fi acolo ca să-i primească pe coloniṣtii aromâni, macedoromâni care veneau din Macedonia – el era aromân – să se colonizeze în sudul Dobrogei.
Ei bine, acest director avea pasiunea adunării lucrurilor vechi, antichităṭilor. Noi aveam un muzeu destul de agreabil – cât de mărunt ar fi fost el, era bine „mobilat” – la liceul din Silistra, care muzeu era creaṭia acestui director ṣi a noastră, pentru că ṣtiam, eram atenṭionaṭi, „prelucraṭi” de directorul liceului că, oriunde ne-am duce, să fim atenṭi când se sapă, când se ară, că ies monede la suprafaṭa solului sau inscripṭii sau cărămizi. Şi aducea fiecare, ce găsea… ṣi eu, unul, sunt dintre cei care au dus monede la liceul din Silistra.”
Aceasta este istoria familiei mele…
„Noi suntem patru fraṭi, doi băieṭi ṣi două fete. Eu cu fratele meu am făcut Facultatea de Istorie, secṭia de arheologie am terminat eu, soră-mea cea mare – era mai mică decât mine – nu are studii universitare, a făcut liceul numai, iar sora mea cea mică este profesoară ṣi acum, de limbă română, la un liceu din Bucureṣti.
Soṭia mea [Aurelia] este din Galaṭi, fiica lui Mihai Ursu care a avut cinci fete, ea a fost cea mai mare dintre fete. Ea a făcut Facultatea de Filosofie pe care a terminat-o în anul 1949 dar, în paralel, a făcut ṣi Conservatorul pe care l-a întrerupt când a intrat în puṣcărie; trebuie să spun, în treacăt, că în familia mea sunt doi foṣti deṭinuṭi politici: fratele meu, după ce s-a întors din Rusia ca prizonier a fost arestat aici, soṭia mea a fost arestată, inculpată într-un proces de uneltire împotriva statului pentru că a aruncat manifeste anticomuniste. Şi soṭia mea a ieṣit la pensie în anul 1975, ea n-a putut să profeseze decât muzica, în calitate de coristă, că nu mai era primită nicăieri după ce a ieṣit din puṣcărie ṣi, v-am spus, celelalte surori ce profesează, cum profesează. Pe scurt, aceasta este istoria familiei mele.
Atâta vreau să vă mai spun: că suntem „primii încălṭaṭi”, ca să mă exprim într-o frază mai puṭin elegantă, primii intelectuali din neamul nostru, de dincolo de Dunăre ṣi de dincoace de Dunăre.”
