Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.
(episod 5)
Aveam consilier sovietic
„A fost o grozăvie pentru noi când au apărut pentru prima dată gazetele de perete pe culoarul facultăţii, gazete de perete unde studenţii, laolaltă cu profesorii, trebuiau să scrie lucruri anodine, nişte prostii, că partidul are grijă de…
Vreau să atrag atenţia asupra unor lucruri care, mă rog, povestite par de domeniul fantasticului, dar ele s-au consumat! 
Ne-am trezit la un moment dat, dar nu că ne-am trezit, i-am găsit în facultate: consilierii sovietici. Aveam consilier sovietic!.. La toate facultăţile exista câte un consilier. Şi, colac peste pupăză, în anul 1951 a venit unul din Rusia, Ştirbu şi a spus că el a făcut Facultatea de Istorie în U.R.S.S. şi că vrea să intre la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Nu era nici o problemă pentru unul care venea cu un certificat sau o diplomă că este absolvent al unei facultăţi de istorie din Rusia să intre la noi, mă rog, mai ales că el se considera “cetăţean român”. Ei bine, totuşi trebuia să i se echivaleze diploma aceea. Şi s-a făcut o comisie, din decan, la data aceea era Gheorghe Ştefan, din Niculescu Buzău care era profesor de istorie medievală şi o doamnă Lăzărescu parcă, care era la istoria modernă. Luaţi-o sub beneficiu de inventar, nu ştiu dacă e numele adevărat al doamnei şi dacă făcea chiar istorie modernă… Dar faptul este fapt: am asistat la acest examen, că era public.
Gheorghe Ştefan care vroia să fie cumsecade şi era din natura lui cumsecade şi-a zis: „Ce să-l întreb eu, ca profesor specialist în istorie veche, mai uşor, pe omul ăsta care vine din U.R.S.S.? Ei, întrucât şi la noi existau colonii greceşti şi acolo colonii greceşti, să-l întreb ceva despre coloniile greceşti…” ṣi i-a pus o întrebare: „Ce ştii despre coloniile greceşti?” Şi el nu numai că nu ştia numele nici unei colonii greceşti din Crimeea sau de pe coasta caucaziană, dar […] el lua cuvântul în sine şi îl întorcea pe toate chipurile: „Păi, colonii înseamnă exploatare, sclavi…” Dar Lăzărescu sau chiar Buzău îi puneau întrebări mult ajutătoare, cam de genul ăsta – exagerez, dar asta era linia întrebărilor – „Nu-i aşa că revoluţia din ’21 a lui Tudor Vladimirescu sau răscoala, a avut loc atunci?” Bineînţeles, el n-avea de răspuns decât „da” sau „nu”. Oricum, Gheorghe Ştefan i-a dat nota 6, era nota minimă cu care putea intra, 5 nu mai era valabil sau 7, nu ştiu cât… Şi ministerul, văzând că doi inşi au dat 10 şi unul 6 sau 7, a socotit de cuviinţă să nu mai ţină seama de examenul acesta şi l-au băgat direct în facultate, în isnaful cercetătorilor, al profesorilor, motivând situaţia în sine, că un tovarăş care a făcut facultatea în U.R.S.S. nu poate fi, mă rog, reexaminat într-o facultate sau la Universitatea din Bucureşti.
Aşa, deci, decurgeau lucrurile în atmosfera acelor ani…”
Piatra de încercare era ataşamentul faţă de U.R.S.S.
„[Aceṣti aṣa-ziṣi profesori] făceau şi cursuri de specialitate, numai că aceste cursuri de specialitate, în funcţie de rama cronologică în care intrau subiectele, se identificau cu istoria mişcărilor muncitoreşti româneşti sau istoria mişcărilor muncitoreşti mondiale. Dacă era vorba, de exemplu, de istoria modernă începând cu revoluţia franceză sau ştiu eu, cu anul 1848, ei nu făceau altceva decât să prezinte istoria falsificată a aşa-ziselor „clase oprimate”. De multe ori se inventau fapte – nu atât de către ei, cât mai ales de autorii de manuale – de fapt, exista un singur manual: manualul lui Roller ṣi unde se spuneau nişte trăznăi nemaipomenite din loc în loc, pentru această parte a istoriei: cutare, Varga nu-ştiu-mai-cum, care a participat la răscoala lui Cloşca era rudă şi cu nu ştiu ce rus… Pentru că, trebuie să atrag atenţia, [exista] această lozincă: „Ataşamentul faţă de U.R.S.S. este piatra de încercare a internaţionalismului proletar!” Această lozincă era dominantă şi predominantă în sistemul de învăţământ, în sistemul de relaţii inter-şcolare şi în modalitatea de a trăi în societate. Piatra de încercare, deci, era ataşamentul faţă de U.R.S.S…
Am asistat odată la o lecţie de estetică la Conservatorul de muzică, [atunci] când era soţia mea studentă acolo. Şi lecţiile acestea de estetică se ţineau cu toţi anii în sala mare a Ateneului. Şi lector, conferenţiar sau profesor era unul, Moraru, Nicolae Moraru. Şi nu era altceva lecţia lui Moraru decât apologie a tot ceea ce era nu numai sovietic, dar şi rusesc. […] Şi dădea exemple de lucruri străine felului nostru de a fi: cutare marcă de maşină… de ce o iei de acolo, Buick-ul ăla, când este mai bun Zill-ul rusesc; de ce să iei avionul Thunderbold, când este mai bun cutare şi cutare… Şi, la un moment dat, un student s-a ridicat în picioare şi a spus: „Bine, dar portocalele?… n-avem de unde să le luăm, decât din lumea aceea.” „Ba da, cresc şi în Caucaz!” Mă rog, or fi crescând, n-or fi crescând, dar el a găsit soluţia: cresc şi-n Caucaz, deci nu-i nevoie să iei de acolo!… Lucruri banale, copilăreşti, adică o atmosferă din aceasta în care dialogul decurgea pe canevasul limbii de lemn şi îmbrăca irealităţi izbitoare. Totul era întors cu fundul în sus.
Ei bine, în această lume trebuia să exişti şi-n această lume totuşi existau culoare care se constituiau în coordonatele salvării tale. Reprezentate – aceste culoare – de un anumit teatru, de o anumită piesă, mă rog, în care găseai într-o singură replică filosofia rezistenţei tale sau a oprobiului pe care-l manifestai faţă de regimul în care trăiai. Încolo, totul era numai presiune, oboseală. Nu putem să ne dăm seama astăzi ce era acea epocă, mai ales epoca de început, după instaurarea republicii.”
Se dezlănṭuia câte o acṭiune de verificare
„S-au întâmplat lucruri de necrezut chiar şi în lumea profesorilor… Unii dintre ei au fost obligaţi la un moment dat să intre în P.C.R. Nimeni nu credea, sau mă rog, erau prea puţini cei care credeau în ideea comunismului, dar erau obligaţi să intre în P.C.R… Ca pe vremea antichităţii târzii când se dezlănţuiau persecuţiile anticreştine… şi persecuţiile astea începeau, dar nu ţineau câte un an de zile, erau ca un fum, aşa, care se manifesta o lună, două luni de zile şi pe urmă te lăsau în pace. Tot aşa şi acum: din când în când se dezlănţuia câte o „acţiune” – îi spuneau ei – „de verificare” a membrilor de partid. Şi atunci asistai la scene de-a dreptul penibile şi groteşti, când îi judecau pe profesori, îi verificau, aveau voie să stea şi studenţii, ceea ce, sigur, din punct de vedere pedagogic era absolut nepermis!
Şi dacă ţii să înregistrezi o scenă de soiul acesta la care am asistat… Profesorul Berciu era membru de partid aici, la Facultatea de Istorie; pus în faţa unei comisii prezidate de unul, Sion Bujor – al cărui fiu văd că e mare şi acum… – i se puneau fel de fel de întrebări. La un moment dat, alt profesor, Condurachi, îi pune o întrebare insinuantă şi insidioasă: „Îl întreb pe tov. Berciu dacă nu cumva a plecat cu manifeste anticomuniste în Basarabia de sud, la săpăturile arheologice din anul 1942…” Îţi dai seama cum se discuta, chiar în lumea lor!… Această lume care avea un statut moral, statut ştiinţific, decăzuse şi ea; nu toată, eu vorbesc acuma numai de accidentele care s-au produs chiar şi-n lumea profesorilor. Berciu, care ştia că Condurachi fusese director în Ministerul Propagandei pe timpul lui Antonescu şi care avea prăpastia-n spate şi nu mai avea unde să se retragă, a avut o sclipire genială. A recunoscut: „Da, am avut aceste manifeste, dar mi le-a dat domnul Condurachi, de pe vremea când era director la…. ” – ceea ce era o minciună, ştii?…”
