Secolul XX văzut de un arheolog (VII)

Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…

Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.

(episod 7)

Un eveniment, ca să fie verificat la dreapta lui valoare, are nevoie de perspectivă în timp

„Nu-mi aduc aminte, atunci când eram elev de liceu sau de clasă primară, ca în vreun liceu… – că aveam contacte cu elevi din toată ţara, ne întâlneam la Tinerimea română, când se dădea bacalaureatul dădeam cinci-ṣase licee din cinci-ṣase oraşe la un loc, ne strângeam la Călăraşi sau la Constanţa – nu-mi aduc aminte să fi existat vreun manual de istorie universală sau de istorie a românilor a cărei ultimă lecţie să depăşească cadrul cronologic a primului război mondial. Asta era deja în 1940. Lecţiile de istorie se opreau la primul război mondial. Exista o logică, o logică pe care pot să ţi-o prezint printr-o întâmplare pe care mi-a povestit-o un om, un bun prieten de-al meu, astăzi mort, mai în vârstă decât mine […] care în anul 1946, deci la doi ani după 23 august, când Gheorghe Brătianu se clătina deja ca profesor la Facultatea de Istorie, se duce la Brătianu şi-i spune: „Domnule profesor, eu vreau să fac doctoratul la dumneavoastră” „Bine, domnule student, ce subiect ṭi-ai ales?” „Păi, răscoala din 1907.” Şi îmi povestea el, Paul: „Şi s-a uitat la mine Gheorghe Brătianu şi după câtva timp mi-a spus: „Domnule student, ia-ţi alt subiect! Răscoala din 1907 este încă politică, nu este istorie!…” Ai sesizat acuma logica: deci un eveniment ca să fie verificat la dreapta lui valoare are nevoie de perspectivă în timp! Aşa cum omul, pentru a aprecia un tablou, are nevoie de perspectivă în spaţiu, să se dea cinci paşi mai îndărăt sau mai în dreapta sau în stânga. Dacă apreciezi un eveniment prin prisma sentimentelor, un eveniment contemporan pe care-l trăieşti, sau prin prisma… informaţiilor de moment, prin prisma intereselor tale, a preferinţelor tale, sentimentelor tale, a politicii pe care o faci tu, atuncea te duci pe copcă! Dar, lăsând vremea să curgă, istoria evenimentelor poate fi apreciată la o mai dreaptă valoare, pentru că, ştiu eu, timpul este cel care îţi modelează şi gândirea şi-ţi filtrează şi evenimentele. De altfel, să ştii, istoria e şi o artă, nu numai o ştiinţă.”

Organizaṭiile U.T.M., cu „un oarecare exces de zel la unii”

„Dintre colegii mei era doar unul singur membru de partid. Şi făcuse întâi Teologia de la Suceava, Ştefan şi nu-ştiu-mai-cum îl chema… Ştefan Roman. Ca, după ce am terminat facultatea, să ne spună: „Măi, nici n-am fost membru de partid…”, deṣi ştiu sigur că numai el era membru de partid. Erau aşa de puţini… Organizaţiile de partid erau de fapt ale celor care aveau o funcţie, începând de la preparator dar în general erau foarte puţini.

La Institutul de Arheologie, în anul 1956 erau trei membri de partid – şi noi eram 100 de inşi – era Condurachi, era Maria Comşa şi era Virgil Vintilescu, arhitecul, ăştia erau membrii de partid de la Institutul de Arheologie. Trebuiau să dea referinţe membrii de partid pentru cei care au vrut să devină membri de partid, sau cum se numesc ăştia care stau la antecameră… nu intrau direct în partid… candidaţi sau nu-ştiu-cum. Ei bine, m-au rugat pe mine să dau referinţe pentru Mircea Matei! Eu nu eram… nu că nu eram membru de partid, dar ei ştiau şi care sunt vederile mele politice şi mă tolerau pentru că nu vedeau în mine un „pericol social”. Eu îmi manifestam părerile deschis şi, oarecum, aveam avantajul că toţi mă considerau nebun. Pe nebuni trebuie să-i laşi în pace… Deci, asta era…

În schimb, organizaţiile – mi-aduc aminte – de U.T.M., luau atunci fiinţă. Aici se manifesta oarecare exces de zel la unii. Mi-aduc aminte de un coleg, pot să vă dau şi numele, pentru că nu mai prezintă nici o importanţă pentru istoria mişcărilor muncitoreşti şi politice, Purice îl chema… ṣi când m-am întâlnit cu el, „Ce mai faci, măi, Purice?” „M-am căsătorit, am şi un copil!” „Cum l-ai chemat?” „Vespasian…” Îţi dai seama cum am izbucnit în râs! Şi „Purice” şi „Vespasian”!… Şi Purice ăsta sărea peste cal. Sărea pur şi simplu peste cal! Dar nu făcea dintr-o răutate, după cum şi Constantinescu ăsta al nostru, Nicuşor, sărea peste cal. El s-a văzut într-o zi răspunzător cu adunatul banilor pentru Scânteia Tineretului şi a început să caute în buzunar şi pe colegii lui, ăia n-aveau bani sau nu vroiau să se aboneze… Dar, mă rog, existau şi cazuri nefericite de oameni care au dat din coate şi au şi reuşit.”