Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.
(episod 8)
Atunci când a fost răscoala în Ungaria…
„În 1956, am văzut şi am auzit cu ochii mei, erau un grup de ṣapte-opt studenţi – ceea ce mi se părea un curaj 
demenţial! -, acolo unde, pe bulevard, astăzi este sediul P.S.D. […] ṣi acolo fusese Muzeul Militar mutat. Eu aveam colegi la Muzeul Militar şi m-am dus la Bejan Cornel şi în timpul răscoalei din Ungaria adunau pistoalele de pe panouri, pistoale din secolul trecut, din secolul al XVIII-lea şi erau nişte tineri studenţi, unul era de la Conservator – îl şi ştiu, îl văd şi acuma! – şi şi-a manifestat surpriza, cu voce tare: „De cine le e frică, domnule, de noi le e frică, de adună pistoalele astea?!” Mie mi se părea un gest – ca unul mai în vârstă – un gest de mare curaj, că pentru atâta intrai în puşcărie, ştii cum?… pentru vorbe de soiul acesta! Şi până la urmă l-am auzit şi pe unul spunând, fără să se ferească, zice: „De ce vă e frică, n-o să scăpaţi până la urmă!” Ei, n-a fost aşa, n-am scăpat chiar aşa uşor…
Eu am trăit şi momente „dizgraţioase” la un palier cronologic, dar alea sunt excepţii. Dar n-au făcut cinste învăţământului superior. Refuz să vorbesc despre acele lucruri…„
Mulṭumirea supremă: Dinogeṭia
„Să mă întorc la anii existenţei mele la Institutul de Arheologie… Eu lucram vara pe şantierul Dinogeţia. Deci primul meu şantier de arheologie a fost şantierul Dinogeţia, din 1950. Se compunea colectivul din Mitrea, care mai trăieşte, Comşa care mai trăieşte. Pe urmă, Ştefan Constantinesucu – bun latinist! – a murit; Vătăşianu – profesor de istoria artelor, fost secretar al Şcolii Române de la Roma 13 ani de zile…
O să deschid o paranteză: profesorul Vătăşianu era fiul directorului Băncii Albina de la Sibiu. Şi după ce a făcut facultatea la Cluj, a plecat la Viena unde a fost elevul lui Strigovski şi a făcut istoria artei la Viena. Era un domn excepţional, absolut din toate punctele de vedere, foarte politicos şi foarte elegant în acelaşi timp. Şi am lucrat ca student chiar în sectorul lui. Şi era atât de ceremonios şi totuşi, în egală măsură, şi aplecat înspre cumsecădenie, încât reuşea să creeze o comuniune nu de interese, ci de respect al principiilor cu colaboratorii săi. El când venea dimineaţa pe sector venea mai târziu. După două ore, când se încingea soarele pe cer, îmi spunea: „Domnul Diaconu, coboară, te rog, şi fă o baie largă…” – cetatea era înconjurată numai de apă la Dinogeţia… Şi [el] era foarte „larg” în tot ceea ce făcea. Îţi împărtăşea cunoştinţele cu dezinvoltură. Pe urmă, avea un alean. Era măcinat de dorul Italiei pe care o părăsise în anul 1947 sau ’46. A fost chemat de Daicoviciu, cu care era rudă, Daicoviciu era ministru adjunct la Învăţământ şi l-a chemat pe cumnatul lui să vină în ţară, ăla a venit şi nu şi-a dat seama în ce mocirlă a intrat.
Şi-mi aduc aminte că am făcut odată o excursie eu cu el pe muntele Pricopeanu – e un deal, Pricopeanu, cel mai înalt vârf al munţilor Măcin: 475 de metri, dar destul de greu să te urci pe stâncile acelea. Şi ne-am dus noi sus, la 475 m, altitudinea la care se găseşte probabil Breaza. Ei bine, era o zi senină şi aveam o deschidere largă în toate zările: la nord, la sud, la apus, la răsărit. Vedeam la apus Munţii Vrancei, la nord vedeam tipsia lacurilor din sudul Basarabiei, Delta cum se desface în trei panglici, Balta Brăilei, oraşul Galaţi. Se întoarce către mine şi-mi spune: „Domnul Diaconu, 13 ani am stat în Italia, cunosc toţi munţii din Elveţia, din Spania, din Franţa – că era un colindător de munţi – ei bine, nu mi s-a deschis niciodată o privelişte aşa de fantastică, de frumoasă ca aceasta de pe dealul Pricopului!” Asta a fost mulţumirea supremă a venirii lui acolo, la Dinogeţia…
Sigur, acum am căpătat, după ani şi ani de zile, [părerea despre] o tentă de originalitate a membrilor colectivului de la Dinogeţia, dar în realitate era o situaţie crudă în felul ei. Trăiam într-un colectiv foarte ciudat: toţi erau zgârciţi, foarte zgârciţi! Şi asta pe mine mă înfuria, în fond. Dar ei aveau dreptate în felul lor, leafa era foarte mică, mizeria era mizerie. Ne duceam tocmai la Măcin să aducem făină, la cartelă, făceam pâine la cetate, zahăr, tot aşa, ulei, tot aşa. [Profesorul Ion] Barnea care era administratorul şantierului se ducea pe jos – foarte cinstit, Barnea! – 11 kilometri pe jos, n-aveai cu ce să te duci la Măcin, la capitala raionului, cu servieta, mă rog, plină de hârtii şi lua cinci-ṣase kilograme; avea o servietă epocală, aia când se desfăcea parcă era burduf de acordeon, voluminoasă… Lua mărunţiş şi 50 de bani, era foarte zgârcit, n-ar fi dat el unui muncitor un 25 de bani în plus, dar nici nu ar fi luat de la acel muncitor vreo 25 de bani! Vezi, că sunt şi clipe de frumoasă amintire… Când plecam mă revoltam totdeauna în ziua plecării pentru că mai rămânea nişte ulei pe fundul unei sticle, cinci kilograme de făină şi, în loc să le dăm bucătăresei, ne apucam să cântărim câte 234 grame de făină, miligrame de ulei şi te umpleai de făină…
Nu era voie pe vremea aceea să transporţi peşte. Şi-ntr-o bună zi, vorbesc cu nişte pescari… Te controlau când traversai Dunărea, treceai în raionul Brăila. Şi peştele în special se căuta, oprirea trecerii peştelui dintr-un raion în celălalt. Şi-am vorbit cu şeful maşinii de la Academie – Academia avea un parc de maşini mici şi maşini mari, mai mare decât Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ca să vezi ce era Academia pe vremuri! Toţi erau academicieni, toţi grangurii! – ṣi-i spun: „Domnule Boboiu, iau o ladă din astea şi-o umplu cu peşte – era toamna, vreme mai friguroasă – nici o grijă, ajunge la timp”. „Dar ce facem cu frontiera, cu Dunărea?” „Las’ pe mine!..” Şi când m-au văzut ăştia din colectiv, Gheorghe Ştefan, Barnea: „Ne noroceşti!…” „Dom’le, răspund eu…” ṣi-am luat o cretă şi am scris pe maşină: „Academia R.P.R. – n-avea scris Institutul de Arheologie! – transport de peşte”… Când ajungem la Măcin, căzuse scriitura pe partea ailaltă a maşinii, nu pe partea de unde veneau grănicerii. Şi au văzut maşina încărcată cu lăzi. „Ce transportaţi?” Zic: „Peşte. Uitaţi-vă dincoace…” Ei bine, când am trecut pe malul ălălalt, au sărit toţi pe lada asta, precum cavalerul de Gillot asupra mormântului lui Manon Lescaut, aşa, ştii… Dar, sigur că era contra cost, pentru că-l plătisem eu!”
