Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.
(episod 9)
Treaba arheologică mergea strună
„
Vreau să mai spun că, dincolo de aceste aspecte cotidiene, treaba arheologică mergea strună. Noi aveam în fiecare an câte o expoziţie anuală la Casa Bellu din curtea Academiei – astăzi dărâmată – unde se etalau cele mai expresive obiecte arheologice desoperite în cadrul campaniilor. În treacăt vreau să spun că toate săpăturile arheologice din ţară erau diriguite de către Institutul de Arheologie din Bucureşti şi sucursalele sale de la Cluj şi Iaşi. Cei care lucrau în reţeaua muzeelor erau integraţi absolut toţi în colectivele institutelor de arheologie, ceea ce era bine la data aceea, pentru că nu exista nici experienţa necesară – nu mai vorbesc de tradiţie, că aia de-abia atunci se crea! – a săpăturilor arheologice făcute de către cei din muzee.[…] [Banii] de la Academie. Şi, cu rare excepţii, foarte rare excepţii, de la anumite regiuni, că nu erau judeţe. Trebuie să mă corectez: existau şi cazuri de excepţie, când şefii unor muzee făceau ei săpături arheologice, erau conducători de şantiere, iar mai tinerii de la institute făceau parte din colectivul condus de ei, dar acei şefi erau elevi ai lui Pârvan şi erau absolvenţi ai Şcolii Române de al Roma. Cazul lui Moga, de la Deva, care devenise şi directorul muzeului din Timişoara, deci astea sunt cazuri de excepţie şi cu totul justificate. […]
Se organizau şedinţe de comunicări la Academie. Apoi, 
la alegerile anuale, la definirea rapoartelor, totdeauna eram prezenţi, eram invitaţi. Era o viaţă, paradoxal, mai deschisă… chiar şi-n anii ’50. Exista totuşi un control – ca să spun aşa – „demagogic”, oarecum; vroiau să dovedească cât de democraţi sunt ei. În realitate era o modalitate de a te supraveghea participând acolo, asta era filosofia: nu trebuia să stai pe dinafară, că n-aveau cum să te controleze!
Mi-aduc aminte că la un moment dat a venit… Fratele lui Constantinescu era asistent la Filsofie, a venit odată la [Institutul] „Iorga” unde lucram noi, de la o şedinţă de la Municipiul Bucureşti. „Ce-aţi discutat acolo?” Zice: „Măi, a venit unul şi a ţinut un raport trăznet! Că, la [câte] doi ani de zile, o serie de la limbi străine pleacă în străinătate…” – la doi ani de zile, deci, plecau 40-50 de inşi, nu se mai întorceau!.. dintre ăştia care făceau engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, rusă – cine avea nevoie de rusă?! – dar în Germania erau contaţi şi dintre ăştia. Şi zic: “Ce măsuri aţi luat?” A venit ăla de la partidul ăl mare şi a spus: „Ţineţi-i în şedinţă, indiferent de preocupări şi de vârstă, tot timpul, ca să n-aibă timpul să se gândească la prostii!” Deci asta era „filosofia”… asta era explicaţia dată de ăla, care ascundea însă adevărul tragic al existenţei noastre.”
Revistele Institutului de Arheologie
„Aveam o singură revistă la început, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, SCIV, care a început să se numească SCIVA odată cu anul 1970, Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie. Dacia, noua serie, […] Studii şi Cercetări de Numismatică tot atunci a apărut, prima dată, în 1957-58. Acestea erau revistele de bază ale Institutului de Arheologie. […]
Noi am beneficiat de un regim aparte, arheologia. Adică ţi se respectau punctele de vedere, dar exista din păcate un autocontrol, adică nu îţi permiteai să scrii orice. Singurul lucru pe care eu l-am realizat e că n-am pomenit niciodată de Stalin, Marx, Engels, Mao Zedong în operele mele, nici în note, nici în text, dar trebuie să ştii că exista totuşi… […]
[Dar uneori] îţi schimbau titlurile… Ce-a păţit unul, Necşa, săracul, de la Institutul de Istorie, care se ocupa cu exploatarea petrolului! Când şi-a dat lucrarea la tipar, o lucrare masivă, putea să se constituie într-un volum din Studii de Istorie, redactorul principal i-a modificat titlul, i l-a îmbogăţit: Exploatarea sângeroasă a petrolului… ṣi l-a nenorocit pentru toată viaţa! I-a apărut articolul, lucrarea vieţii lui…”
