Acum 70 de ani, Antoine de Saint-Exupéry, autorul ”Micului Prinț” și al ”Citadelei”, decola pentru ultima dată.
Născut cam în același timp cu aviația (1900, primul zbor al fraților Wright având loc în în 1903), Antoine de Saint-Exupéry adora avioanele. A trăit timpurile eroice ale zborurilor: a obținut rapid brevetul civil și apoi pe cel militar, a lucrat pentru poșta aeriană pe cerurile Europei și Africii, de la Toulouse la Dakkar după care a plecat la Buenos Aires, unde a condus serviciul poștal aerian Argentina-Franța. 
În fine, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial s-a înrolat și a fost trimis în numeroase misiuni de recunoaștere aeriană.
În același timp, era un scriitor faimos: Zbor de noapte și Pământ al oamenilor făcuseră din el o adevărată legendă. În 1943 a publicat la New York Micul prinț, o carte care a fascinat și fascinează cititorii de toate vârstele, devenind una din cărțile cele mai citite din lume.
Dar în anul 1944, la momentul accidentului în care și-a pierdut viața, era deja (prea) bătrân pentru a mai putea zbura. I-au spus-o în repetate rânduri superiorii. Nu doar din cauza vârstei biologice (44 de ani), ci și ca urmare a unor răni datorate unor accidente. În 1935 se prăbușise în deșertul libian, după câțiva ani a suferit un alt accident în Guatemala. La 44 de ani, Antoine de Saint-Exupéry părea un uriaș extenuat, dar hotărât cu încăpățânare să zboare. Nu se mai putea apleca și trebuia să fie ajutat de colegi ca să poată urca în carlinga avionului. Avea și un obicei periculos: scria în timp ce pilota.
În acea dimineață de 31 iulie 1944, a decolat la 8.45 de la baza militară Borgo, din Corsica, într-un zbor de recunoaștere deasupra orașelor Grenoble și Annecy. Din acea misiune nu s-a mai întors: avionul s-a prăbușit în Marea Tireniană. După mulți ani, s-a putut reface filmul acelei zile: fusese doborât de un avion german care survola Mediterana. Ironia sorții – pilotul era un înfocat admirator al lui Saint-Exupéry.
A fost o personalitate exuberantă, știa să atragă atenția asupra sa, îi domina pe cei din jur, lucru accentuat de înălțimea sa de aproape 1.90. În același timp însă era un visător, un generos, având mereu pe chip urma unui surâs și a unui gând tainic. Tot acest melanj îi conferea un aspect misterios, fascinant. Tot de domeniul misterului ține și întâmplarea care a făcut să-și uite la sol, înainte de ultimul zbor, valijoara de care era nedespărțit. În ea a fost găsit manuscrisul (neterminat) al Citadelei, unde Saint-Exupéry se dezvăluie pe sine, așa cum este el – nu legenda admirată în toată lumea, nu bărbatul care a fermecat atâtea femei, ci o persoană însetată de ceva ce nu poate înțelege, dar de care se simte atras: Dumnezeu.
Criticat de laicii raționaliști pentru efuziunile spirituale și de teologii care nu înțelegeau mecanismele credinței sale ”personale”, Saint-Exupéry din Citadela se înclină în fața ”nodului divin care leagă toate lucrurile”.
Cu șaptezeci de ani în urmă, Antoine de Saint-Exupéry a părăsit acest pământ. Trupul său nu a fost înghițit de cer, pe care îl iubea atât de mult, și nici de deșert, de care se atașase, ci de mare.
CITTA NUOVA (Italia), octombrie 2014
Traducerea și adaptarea: Ruxandra Lambru
