Kandahar. O stradă centrală. Ora prânzului. Câţiva copii, frumoşi foc, ies de la şcoală şi privesc curioşi spre grupul de europeni, la fel de curioşi, la fel de speriaţi. La distanţă, e el. Puştiul care nu m-a slăbit din ochi cât timp am petrecut în zonă, înconjurat de acei copii frumoşi cu ochii sclipind de bucurie. Vă vine să credeţi că în urmă cu 35 de ani, la Kandahar, studenţii alergau pe străzi, discutau liber despre Campionatul mondial de fotbal şi îşi lăsau pletele să fluture rebel în automobile Ford decapotabile? O lume despre care, puştiul din faţa mea, habar nu avea sau, dacă avea, o consider demult uitată.
35 de ani de război continuu au modelat conştiinţele afganilor.
Afganistanul este un loc extrem de violent care fascinează, dar îi pune în dificultate pe expaţii aflaţi acolo. Fără să am pretenţii de psiholog, spun doar că violenţa se află la originea multor probleme sociale care îi face pe afgani să rămînă săraci, ignoranţi şi terorizaţi. Aceste sentimente debutează încă din copilărie. Occidentalii care ajung să cunoască realităţile din acest spaţiu sunt îngroziţi să descopere amploarea violenţei. Nu este vorba numai de bărbaţi care se ucid reciproc pentru chestiuni minore, dar, mai ales, de violenţa femeilor şi a copiilor. Medicii şi asistentele care lucrează în diferite spitale de campanie sau participă la acţiuni CIMIC şi de Medical Care văd zilnic astfel de exemple: copii bătuţi cu sălbăticie, mutilaţi de părinţi sau mame împuşcate de propriii fii. Conflictul dintre generaţii se extinde chiar în interiorul aceluiaşi trib. Există facţiuni care doresc să se adapteze şi să trăiască potrivit timpurilor moderne. Există altele (susţinute de talibani!) care vor să conserve actualul mod de viaţă, care nu acceptă alte şcoli decât cele religioase, care glorifică restricţiile în stilul de viaţă, fără televizor, muzică sau job-uri pentru femei. Vântul schimbării suflă, timid, printre triburile pashtune, aducând, însă, numeroase neplăceri şi o creştere a violenţelor interne!
Violenţa capătă noi dimensiuni la vîrsta adultă.
De exemplu, în urma anchetei efectuate de NATO după asasinarea fratelui preşedintelui Karzai, Ahmad, guvernatorul Provinciei Kandahar, s-a stabilit că moartea acestuia nu s-a datorat unui complot taliban şi nici unei reglări de conturi între clanurile de traficanţi de droguri (fratele preşedintelui fiind un fel de „guru” zonal în traficul cu droguri şi arme!). Asasinul a fost un apropiat al lui Ahmad Karzai, care a descoperit că, pentru o greşeală, urma să fie pedepsit în public, în faţa tuturor angajaţilor, adică acest gest însemna „ruşine publică”. În consecinţă, angajatul şi-a ucis şeful, apoi s-a lăsat împuşcat de gărzile de corp ale acestuia, ieşind „din scenă” acoperit de onoare! Onoarea este la mare preţ în standardele afgane, mai ales atunci cînd vorbim de un anumit standard de viaţă şi de o oarecare educaţie (ar trebui să fie reinventată şi în România politică!). A muri pentru onoare reprezintă un factor comun în culturile tribale din Afganistan. Iar armele, tot mai ieftine şi mai multe după invazia sovietică din Afganistan (în decembrie 1979), au facilitat „scoaterea în evidenţă a onoarei”.
Cultura ONOAREI este, în principiu, un lucru bun. O regăsim la toate popoarele. Mă rog, la majoritatea, unele preferînd să fie fidele proverbelor de genul: „capul plecat sabia nu-l taie”! În Afganistan, însă, această cultură este viciată mult de Islamul militant, introdus şi susţinut de Arabia Saudită, dar şi de Pakistan, în anii 1980 – 1990 ca o contrapondere la asaltul ideologiei sovietice, dar, mai ales, de proliferarea opiului, adus din zonele tribale ale Pakistanului, în anii 1990. Acest „cadou” pakistanez a revenit cîtorva sute de mii de traficanţi afgani, care deţin averi fără precedent, şi care exercită violenţă şi teroare împotriva conaţionalilor. Grupările militante islamice văd în traficul de droguri o sursă de venit. Talibanii, după ce au aplicat o politică de distrugere a culturilor de mac în Emiratul Islamic Afganistan, astăzi au făcut alianţe cu bandele de traficanţi pentru a finanţa contraofensiva împotriva militarilor NATO. Pentru majoritatea afganilor, însă, opiul este un blestem naţional, milioane de afgani devenind dependenţi! Nu este o problemă nouă, sunt doar prea mulţi bani în joc! Este nevoie de un guvern care să acţioneze coerent împotriva acestui flagel, însă mulţi miniştri şi oficiali de rang superior se regăsesc pe statele de plată ale lorzilor drogurilor (alţii, mai la început, se mulţumesc cu etnobotanicele!).
Producţia de opiu din Afganistan a crescut cu 61% anul acesta, comparativ cu producţia din 2010, arata un raport ONU. Creşterea producţiei a fost pusă pe seama creşterii preţurilor opiului, care i-a facut pe fermierii afgani să extindă cu 7% terenurile cultivate ilegal cu mac, în 2011, scrie BBC. Anul trecut, producţia de opiu a fost înjumătăţită de o infecţie care a afectat întreaga cultură. Producţia este adânc înrădăcinată în sudul ţării, iar bolile culturilor nu au produs pagube de durată. Afganistanul deţine 90% din producţia de opiu din lume, adica 5.800 de tone pe an, care constituie ingredientul principal al heroinei. Produs în cantităţi record, opiul i-a transformat în sclavi pe foarte mulţi copii. Dependenţa le este transmisă de multe ori de la naştere, de la mamele lor. Nu puţine sînt, însă, şi femeile care îi sedează special ca să îi liniştească, mai ales din lipsa hranei, procedeu practicat, se pare, şi în satele din Moldova, în care copiilor flămînzi li se dă ceai din mac. Centrele de reabilitare din capitala afgană Kabul reuşesc cu greu să facă faţă numărului mare de dependenţi. Cel puţin 1 milion de afgani sînt dependenţi, inclusiv foarte mulţi copii. Analiştii spun că banii proveniţi din comerţul ilegal cu opiu finanţează insurgenţa talibană.
După retragerea totală a forţelor NATO, afganii vor rămîne să trăiască între opiu şi onoare. Poate doar revenirea la putere a talibanilor va începe să „cureţe” Afghanistanul de droguri.
Autor : Mario Balint
