Omagiu unei civili
zaţii care a dezvoltat o artă funerară rafinată
Cuvântul cel mai des folosit până acum în legătură cu civilizaţia etruscă era «misterioasă». Această aură era conferită, în primul rând, de problema originii acestui popor: cine era, de unde venea această populaţie stabilită în mileniul II î.H. în actuala Toscană? Herodot îi considera trib sosit din Asia Mică, în timp ce Dionisie din Halicarnas îi numea „populaţie indigenă”. Dar ştiinţa modernă a rezolvat misterul: civilizaţia etruscă (a cărei limbă, scrisă cu un alfabet similar cu cel grec, a fost şi ea descifrată) s-a născut din fuziunea dintre valurile migratoare din Anatolia şi populaţiile indigene prelatine. La nivel popular, etruscii au rămas cunoscuţi prin numeroasele monumente funerare, care duc cu gândul la un misterios raport cu moartea. Dar explicaţia acestei abundenţe este simplă: mormintele erau realizate din materiale nobile şi deci mai puţin perisabile decât cele folosite la casele de locuit, care între timp au dispărut, măcinate de timp. Ceea ce astăzi pare a fi o atracţie stranie pentru lumea de dincolo (populată de demoni nu foarte diferiţi de cei ai grecilor şi romanilor) reprezintă de fapt „oglinda” felului în care etruscii concepeau acest „dincolo”: o viaţă absolut identică cu cea pământeană, cu singura diferenţă că era eternă. Din morminte nu lipsea, deci, nimic din ceea ce defunctul deţinuse sau de care avusese nevoie în viaţă (însemne ale puterii, podoabe, obiecte de uz cotidian ş.a.m.d.).
Un lucru asupra căruia se poate reflecta ar fi posibilele influenţe ale culturii lor asupra celei (limitrofe) a Romei, unde dealtfel, la finalul epocii, au şi domnit trei regi etrusci. În domeniul juridic, o foarte veche lege romană prevedea ca o persoană vinovată de înaltă trădare să fie legată cu o funie de un „arbor infelix” (ad. litt. copac nefericit) şi biciuită până la moarte. După cum scrie Cicero, distincţia arbore fericit/nefericit (adică de bun/de rău augur) era de origine etruscă, iar legea fusese impusă de regele cu sânge etrusc Tarquinius Superbus. În domeniul practicilor sociale, o altă influenţă: jocurile de gladiatori erau importate din Etruria, unde erau praticate în timpul funeraliilor, în onoarea defunctului.
Dar cel mai interesant ar fi de observat cum cultura etruscă a acţionat asupra structurilor fundamentale ale societăţii romane, în special asupra familiei, pe care romanii o considerau fundamentul stabilităţii Statului. Trebuie să amintim că în antichitate, fie greacă, fie romană, femeile erau complet subordonate bărbaţilor în cadrul familiei, iar în Grecia situaţia a rămas neschimbată până la sfârşitul perioadei elenistice. La Roma, în schimb, spre sfârşitul republicii, femeile ajunseseră ca în dreptul privat să aibă o poziţie aproape la paritate cu cea a bărbaţilor. Specialiştii consideră că acest fapt se datorează influenţei lumii etrusce, unde femeile se bucurau de altă libertate şi de alte drepturi. Chiar dacă teoria aşa-numitului matriarhat etrusc este considerată astăzi depăşită, la fel ca şi cea a succesiunii matriliniare (transmiterea numelui şi a patrimoniului pe linie feminină), totuşi femeile etrusce, spre deosebire de cele romane, făceau parte în mod activ din viaţa socială. De exemplu, participau la banchete stând aşezate şi nu în picioare, ca cele romane. Erau cultivate, se bucurau de autonomie patrimonială, dispuneau în mod liber de bunurile lor. Este posibil ca recunoaşterea progresivă a drepturilor femeilor romane (în special dreptul de a moşteni patrimoniul patern împreună şi la egalitate cu fraţii de sex masculin, ceea ce nu era de conceput la atenieni) să fi fost o consecinţă a influenţei etrusce. Deşi dificil de dovedit, ipoteza este mai mult decât plauzibilă.
Traducerea: Ruxandra Lambru
CORRIERE DELLA SERA (Italia), 23 octombrie 2014
