Petre Diaconu a fost un descoperitor al izvoarelor istoriei ṣi totodată un înṭelept care a trăit istoria. Spiritul său pătrunzător l-a ajutat să observe, să înṭeleagă ṣi să analizeze detalii peste care mulṭi dintre semenii săi treceau fără să le observe. În seria de interviuri acordate pentru Arhiva de istorie orală a SRR a descris fapte, situaṭii ṣi întâmplări cu un umor de cea mai bună calitate, cu o ironie subṭire, uneori cu autoironie. Citind transcrierea lor, vă veṭi convinge…
Interviurile au fost realizate ṣi transcrise de Silvia Iliescu în 1995, 1996 ṣi 1997.
(episod 10)
Autorii să bage textele acestea în textul „Tratatului”…
„Mi-aduc aminte că atunci când s-a scris ediţia volumului ăstuia de istorie a României, eu am luat cuvântul; am fost ime
diat pus la punct, înjurat, pentru că am îndrăznit să citesc volumul. Era obligatoriu pe vremea aceea să scrii sau să dai în rezumat ceea ce aveai să spui, pentru că exista deci controlul acesta. Bun, dar după ce s-a terminat volumul, noi, ăştia mai tineri, am fost obligaţi să facem indicele… „Cei mari” scriseseră, noi, tinerii, trebuia să facem indicele, ceea ce era cam inelegant, dar nu era chiar aşa de neobişnuit, pentru că munca asta „la galere” era practicată în toate timpurile. Şi Pârvan o practica, te cita, mă rog, „mi-a făcut ăla indicele”, „mi-a făcut săpăturile arheologice”… Da, trebuie să treci prin fazele acestea. Şi când am terminat noi cu indicele, au venit cei de la C.C. cu un „volumaş“ bătut la maşină, gros de vreo câteva sute de pagini! […]
[Era] Dorin Popescu, director adjunct, dar nu el răspundea de volume, ci era un comitet din ăsta, în frunte cu Constantinescu-Iaşi, marile celebrităţi – iartă-mi pleonasmul! – ale istoriografiei româneşti. Şi zice: „Măi, băieţi, voi, care aţi lucrat acuma la indice, trebuie să mai faceţi o treabă: să mai prindeţi şi numele lui Stalin, Lenin…” Eu am luat cuvântul şi am spus: „Păi cum să-l prindem noi, că nu figurează în texte decât foarte rar…” – scriseseră şi ăia despre Marx, Engels, dar nu era mulţumit C.C.-ul şi acuma, deci, au făcut „volumaşul” ăsta şi l-au trimis autorilor, cu menţiunea expresă: „Autorii să bage textele acestea în textul Tratatului…, să vadă unde potrivesc.” Iar noi trebuia să facem noi operaţia autorilor. Îţi dai seama ce bulibăşeală, ce ghiveci ieşea din chestia asta?! Am refuzat, fireşte. Autorii au „băgat” cât au putut, n-au intrat toate, dar mă rog, pe urmă a trebuit să mai culegem şi de acolo o pagină pentru indicele lor. Adică, ţi-am dat un exemplu de felul cum se lucra: tu să introduci în opera ta… să „împănezi” cu nişte citate care nu-ţi aparţin, nu le-ai cules tu şi care nu se potriveau, n-aveau nici în clin nici în mânecă cu… […] [Şi asta] la toate, absolut la toate [volumele]! Nu mai vorbesc de astea medievale… păi dacă trebuia să bagi la preistorie familia, cu lucrarea lui Engels, ce-a spus Marx, darmite când este vorba de istorie medievală, modernă!.. Că Tratatul s-a oprit numai la epoca asta modernă, n-a mai putut să mai… Nu puteau să scrie un tratat de istorie contemporană, pentru că nu puteau să scrie istoria Partidului Comunist. Cum puteai să scrii istoria Partidului Comunist, când istoria aceasta a Partidului Comunist se identifică cu istoria trădării intereselor naţionale? Că, începând cu congresul al II-lea mi se pare, dar sigur cu al III-lea, al IV-lea, ca să nu mai vorbesc de al V-lea, toate aceste congrese au luat hotărârea – ele se desfăşurau în străinătate – ca România să fie dezmembrată: adică Modova cu Basarabia să treacă la U.R.S.S., Dobrogea la bulgari, Transilvania la unguri şi noi rămâneam cu ceea ce se numea Ţara Românească.”
Spuneam ceea ce puteam să spun…
„Mi s-a întâmplat, în două reprize, în textele mele, fără voia mea, să apară nu ştiu ce hotărâre a Partidului Comunist.
Plecam undeva, pentru vreo două-trei luni de zile, pentru săpături arheologice. Şi vine un coleg de-al nostru care lucra la Institutul de Istorie al Partidului. Vine la mine şi la Constantinescu şi ne spune: „Măi, daţi-mi şi mie… – pe urmă a lucrat şi la noi şi a murit, săracul, Smârcea îl chema – daţi-mi, măi şi mie un material despre formarea poporului român şi partea de epocă medievală…” Şi am scris chestia asta cu formarea poporului român, aşa cum era obiceiul. N-am pomenit nici de Stalin, nici de Lenin. Partea a doua a continuat-o Constantinescu. Dar la el, el a introdus o hotărâre a partidului, nu ştiu la ce pagină. Da, dar în textul ăsta nu se spune că până la pagina cutare e partea mea şi de-acolo este partea lui Constantinescu. Şi am făcut un scandal, dar n-a vrut nimeni să ţină seama, mă rog, îţi dai seama! Şi scandalul era cu limită, aşa, aveam grijă să fie cu surdină, toul să n-ajungă „sus”. Nu că mi-era teamă mie, aveam teamă să nu fiu dat afară din institut, că eu puteam să mor de foame, eu eram refugiat, soţia mea fusese deţinut politic, nu era chiar aşa uşor… Tatăl meu, tot aşa… Deci, nu făceam o rezistenţă eu, ci era felul meu de a mă comporta. Sigur, aşa, dacă citeşti despre mine, că eu am fost matadorul şi nu-ştiu-ce Dumnezeu… Aiurea! Mă rog, aveam curajul, spuneam ceea ce puteam să spun… ”
