Luni 27 octombrie, în calendarul ortodox este marcată sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, numit şi Basarabov. Moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou se află la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar pelerinajului din acest an i se alătură şi Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, prima a unui întâistătător al acestei Patriarhii, după mai bine de 300 de ani, în ţara noastră. Acesta va aduce spre închinare icoana cu un fragment din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, care alături de moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi ale Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, se află spre cinstire şi rugăciune la baldachinul de pe Colina Patriarhiei, pentru cel mai important pelerinaj anual din Bucureşti.
Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan (secolele XII-XIII), la câţiva kilometri de oraşul Rusciuc, într-un sat locuit de vlahi – Basarabov, pe valea râului Lomul, din părinţi ortodocşi şi iubitori de Hristos.
În copilărie a fost păstor de vite în satul natal, apoi iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a călugărit la o mănăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov.
Încă de mic, fericitul Dimitrie era foarte evlavios, trăia în rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Se spune că odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii, apoi, mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând desculţ vară şi iarnă, suportând cu bărbăţie gerul iernii şi mersul pe pietre.
În perioada călugăriei, fericitul Dimitrie îi întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor, mânca foarte rar, o dată la câteva zile, dormea foarte puţin, iar ca avere avea doar două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea.
Apoi, dorind să urmeze exemplul marilor sihastri din pustie, Dimitrie, a ieşit din obşte şi s-a nevoit, timp de mai mulţi ani, într-o peşteră mică şi umedă de pe malul râului Lomul, trăind în foame, lipsuri, sete şi chin.
În momentul în care şi-a simţit sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari în apropierea râului, unde s-a mutat la lumea crească, şi a rămas necunoscut de nimeni.
Câţiva ani mai târziu, un torent venit pe râu a dislocat cele două pietre, împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou, care aveau să fie descoperite astfel şi duse la biserica satului Basarabov.
Se spune că aflarea moaştelor Sfântului a venit de la o copilă stăpânită de duh necurat, căreia i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis, promiţându-i acesteia că dacă trupul său va fi scos din apă ea va fi tămăduită. Aflând vestea, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, pe care le-au aşezat la loc de cinste în biserica satului Basarabov.
În acest fel copila a fost prima care s-a vindecat de duh necurat, cu ajutorul Sfântului.
Au urmat nenumărate rugi ale bolnavilor din toate colţurile ţării la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pentru a primi sănătate şi alinare sufletească.
Cel mai cunoscut exemplu de vindecare cu ajutorul moaştelor Cuviosului este cel al lui Ioanichie, un episcop evlavios, paralizat, care a fost adus la racla cuviosului, iar după săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, acesta s-a trezit sănătos şi s-a rugat din nou binefăcătorului său, în semn de recunoştinţă.
A existat multă vreme credinţa că moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou poartă legământul de a rămâne întregi peste veacuri.
Se spune că două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, pentru a le duce la biserica lor, dar urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi au cerut iertare Sfântului Dimitrie.
Un alt exemplu arată că un monah pe nume Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul, fiind iertat şi vindecat doar după multe rugăciuni.
La aflarea minunilor săvârşite de moaştele Sfântului, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor, însă acest lucru a fost posibil abia în anii 1769-1774, în perioada războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), când generalul rus Petru Saltikov a luat sfintele moaşte cu intenţia de a le duce în Rusia. Însă, la stăruinţa unui bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti, mâna dreaptă a Sfântului fiind totuşi trimisă de general la Lavra Pecerska de la Kiev.
Moaştele au fost aduse cu mare cinste la Catedrala mitropolitană din Bucureşti, pe vremea Preasfinţitului mitropolit Chir Grigorie, unde se află şi astăzi.
De îndată moaştele au adus mari minuni: înceierea războiului şi vindecarea ciumei ce făcea ravagii la Bucureşti, în perioada lui Caragea, în jurul anului 1815.
Sub domnia lui Grigore Ghica, în anul 1827, din cauza unei secete îndelungate, sfintele sale moaşte au fost purtate prin tot orasul, iar în memoriile colonelului Papazoglu, el însuşi participant la moment, se istorisesc cel mai bine evenimentele din acea vreme: „După ce au ocolit câteva străzi (preoţi şi credincioşi cu racla având trupul Sfântului), când sosiră în capul Podului Mogoşoaiei, începu să plouă. Vodă şi boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi”.
De atunci, pe vreme de secetă, se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, se săruta sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine, iar în fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. În timpul sau după terminarea slujbei de ploaie, se spune că venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă.
Apoi, în anul 1831, oraşul Bucureşti a suferit o epidemie cumplită de holeră, iar preşedintele Divanului Ţării Româneşti, generalul Pavel D. Kiseleff, a cerut ca moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou să fie duse pe Câmpia Filaret. Potrivit mărturiilor istorice, „din ziua de 15 septembrie şi până la începutul lunii octombrie, numărul morţilor, care până atunci atinsese 160 pe zi, a scăzut repede”.
Acestea sunt doar câteva motive pentru care Dimitrie cel Nou este cinstit şi ca ocrotitor al oraşului.
Au urmat alte minuni înfăptuite de moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov.
Pe perioada Războiului de Independenţă din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă, iar tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război, a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.
Un alt exemplu arată că în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari au furat cu o maşină moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul de a le duce peste Dunăre, în ţara lor, însă toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea, spre dimineaţă fiind prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse la locul lor în catedrală.
Să mai spunem că a existat o perioadă în care mâna stângă a Sfântului era neacoperită, dar din cauza furtului unui deget, s-a luat hotărârea ca moaştele să nu mai fie expuse descoperite.
Ca urmare a nenumăratelor minuni săvârşite de aceste moaşte, în şedinţele dintre anii 1950-1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea oficială a cultului lor în întreaga ţară.
