Ei da… O fotografie cu ditamai povestea. De la stânga la dreapta maiorul (acum chestorul) Gelaledin Nezir, ministrul afgan de interne şi subsemnatul. În biroul ministrului de interne de la Kabul.
Dobriţoiu era calic după o exclusivitate.Şi cum mergeam noi cu masinuţa prin însoritul Kabul, pe partea dreaptă văd o ditamai clădirea. O gramadă de militari afgani la poartă. Eu, ca pe la Bucureşti, merg cu tupeu la punctul control. Întreb ce e acolo. Bineînţeles că nimeni nu ştia o boabă de engleză. Am reuşit însă să fiu înconjurat de „prietenoşii” militari afgani. Care nu mă mai des-prieteneau şi nu prea mă mai lăsau să plec. Apare între timp un tânăr în civil, un aşa-zis interpret. Cunoştea engleză… Salvarea mea. Îmi vin între timp întăriri: maiorul Gelaledin Nezir, fost purtător de cuvânt al MApN. Sau cum am spune azi: un român şi un turc încercuiti de o oaste de afgani. Începe discuţia cu tânărul interpret. Aflu că acolo era chiar Ministerul Afgan de Interne. Wowww…. Zic eu. Ministrul e „acasă”? Nu… dar de ce îl caut? Problema mare cu răspunsul pentru că nu ştiam ce reacţie ar fi avut oastea afgană. Spun timid: aş dori să îi iau un interviu. Sunt din România… De la Radio România. Aha… Mi se răspunde. Şi unde e România asta? În Rusia? Şah de la afgani de data asta. Inspirat le răspund: undeva in Europa şi nu îi avem la suflet pe ruşi, chiar am fost în război cu ei. Brusc pe chipurile oştenilor afgani apar zâmbete. Între timp pe poartă intră o coloană formată din trei maşini. Din care coboară şi Yussuf Qannuni. În acel moment nu ştiam că el este ministrul. Aflu că i-a întrebat pe militari ce e cu zarva de la poartă. I se răspunde că e un reporter din Europa care doreşte să îi ia un interviu. Oficialul, în toane bune, e de acord… Revine interpretul zâmbitor la mine şi ne spune să îl urmăm.
Urcăm undeva la etajul unu al clădirii… Ajungem la uşa ministrului. Odată deschisă vedem în faţă un mare perete. Ulterior aflu că este o moştenire de la sovietici. În faţa uşii, la aproximativ 1,5 m, era un perete pentru a evita astfel ca cei dinăuntru să fie împuşcati prin uşă. Aşadar, dupa ce intrai pe uşă, o luai la stânga sau la dreapta pentru a ocoli peretele de protecţie.
Intrăm… Ne aşezăm răbdători pe canapeaua pe care o vedeţi în poză, în stânga. Şi aşteptăm… Interpretul era aşezat în genunchi în faţa biroului ministrului. Ministru care, cu un pix ca acelea care erau odinioară la 3 lei prin librăriile noastre, semna nişte documente. Dau să spun ceva… Intepretul sare ca ars şi îmi spune să nu spun nimic. Şi să aştept să fiu întrebat de vorbă de ministru şi apoi să începem conversatia. În cele din urmă începe conversaţia, fac interviul. Ministrul face şi poză cu noi. Şi, foarte prietenos, ne spune să rămânem să mâncăm la el. Şi ne trimite cu interpretul într-o altă cameră, unde dintr-o farfurie mare mâncau deja două persoane orez cu pui. Bineînţeles că am refuzat politicos acel prânz copios şi ne-am văzut de drum.
Pe scări, tânărul interpret al Ministerului Afgan de Interne îmi cere 50$ pentru serviciile oferite. Pe drum spre maşină eu încep negocierea… Suma coboară între timp la 25 de dolari. Aştept să trecem de oastea afgană de la poartă. Ajungem la maşină. Şi îi scot o hârtie de 5$: „take it or leave it”. Eram deja cu un picior în maşină… Bineînţeles că în loc de nimic a acceptat cei cinci dolari.
Seara, la hotelul Mustafa, unde eram cazati jurnalişti din diferite zone, mă laud cu interviul făcut între confraţii de breaslă de la alte agenţii internaţionale. Şi aflu cu această ocazie (cu bucurie) că al meu coleg de la Reuters aştepta de două săptămâni să facă un interviu cu Yussuf Qannuni. Şi încă aştepta…
Radu Costin DOBRITOIU
