Cu un scrâșnet scurt din roți, bătrânul Hercules – cioara, cum îi spuneau militarii – se așeză pe pistă și continuă să ruleze spre terminal, în vuietul motoarelor, care ne însoțise tot drumul. Mi-am desfăcut centura de siguranță. În dreapta mea, Mario își potrivea rucsacul, peste care așeza casca anti-glonț purtată cu ani în urmă și în Irak.
– Bine ați venit în Kandahar! – urlă un locotenent în ușa avionului. Coborâți, vă încolonați și mă urmați spre zona de debarcare!
Mi-am pus rucsacul în spate și am pornit clătinându-mă spre ieșire. Mă dureau genunchii și amorțisem după atâtea ore de zbor. Am pășit pe scara Herculesului și am tras aer în piept. Era cald, chiar dacă ne apropiam de miezul nopții, și mirosea a motorină, a praf și a piatră. În jurul nostru, cât vedeam cu ochii, avioane militare se pregăteau să decoleze ori tocmai aterizaseră, iar elevatoarele ca de jucărie începuseră deja să descarce paleții cu materiale din aeronava cu care am zburat. Doi soldați din armata americană, cu puștile pe umăr, treceau cu un aer obosit pe lângă avionul nostru. Erau arme peste tot. Războiul era la câțiva pași distanță.
Ajunseserăm în Afganistan.
Am trecut printr-o poartă din plasă de sârmă și am ajuns într-o încăpere mare, slab luminată, cu pereți scorojiți, unde un maior făcea deja prezența. M-am oprit lângă Mario și am ascultat regulamentul care ne era citit și căruia aveam să ne supunem în următoarele două săptămâni. Reguli puține, simple și clare, de care, la un moment dat, ar putea depinde viața ta. La câțiva pași distanță, doi soldați moțăiau pe o bancă, cu armele pe genunchi, așteptând îmbarcarea.
– Domnii ziariști vin cu mine, restul îmbarcarea în autobuz! – ordonă scurt maiorul Sanda, care avea să renunțe peste puțin timp la formulele de politețe, după ce am apucat să ne cunoaștem.
Ne-am urcat bagajele în mașină, ne-am înghesuit pe lângă ele și am pornit spre sala de mese, să mâncăm ceva. Limita de viteză în bază e de 20 de kilometri la oră, așa că puteam privi în voie locul în care visam să ajung de ani întregi. Pe lângă noi treceau soldați, cu centuri fosforescente, iar clădirile și vehiculele blindate care treceau pe lângă noi păreau desprinse din jocurile de război de-acasă – atâta doar că aici, după mesajul Game Over, nu mai poți reveni să corectezi ce ai greșit…
În sala de mese, alte arme: AKM-uri, carabine M16, pistoale. Așezate pe podea, ținute pe spate sau între genunchi, armele astea păreau la fel de firești aici precum furculița de plastic cu care pescuiam pastele din farfurie. Eram, totuși, în Kandahar, un oraș care, cu nici șapte ani în urmă, era un câmp de bătălie în toată puterea cuvântului, un oraș în care și soldații noștri au luptat, au sângerat și au murit. Dintr-o dată, războiul nu mai părea o chestiune abstractă sau un clișeu de Hollywood. Era în spatele gardului de sârmă ghimpată.
Peste câteva ore aveam să-i vedem urmările, în lumina necruțătoare a soarelui afgan. Timp de două săptămâni, am trăit alături de militarii noștri, le-am aflat necazurile sau bucuriile, i-am ascultat vorbindu-ne despre misiunile lor, dar și despre cei dragi de acasă. Povestea lor, pe care ați ascultat-o la Radio România și pe care o puteți și vedea pe siteurile noastre, nu se poate încheia altfel decât cu va urma, pentru că fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut acolo, de la mecanici conductori la pușcași și de la comandanți de pluton la comandanți de batalion, e un personaj pe care merită să îl cunoașteți.
Ilie Pintea
