„Sărbătoarea morţilor vii” din 31 octombrie este una dintre cele mai aşteptate în lumea anglo-saxonă şi a reprezentat unul dintre evenimentele cele mai de succes exportate din SUA în Europa, în special prin filme. Noaptea de Halloween – ajunul Zilei Tuturor Sfinţilor – a devenit o dată marcantă în calendarele din Europa, chiar dacă este un împrumut puţin neobişnuit. În acelaşi timp, marile centre comerciale şi televiziunile acordă o mare atenţie acestei date, iar multe centre şcolare şi preşecolare îi încurajează pe copii să se deghizeze. Dar, haideţi să aprofundăm puţin originea acestei sărbători şi astfel, vom putea descoperi că poate avea o origine mai apropiată de lumea europeană decât credem; cu alte cuvinte, se poate să fie vorba despre o tradiţie care a efectuat o călătorie dus-întors de-a lungul Oceanului Atlantic. Halloween reprezintă unirea cuvintelor expresiei englezeşti «All hallow’s eve» care înseamnă literalmente „ajunul Tuturor Sfinţilor”. Celebrarea acestei zile a ajuns în SUA adusă de irlandezii care au emigrat din ţara lor de origine până în nordul continentului american. Avea originea în tradiţia celtă, dar cu trecerea secolelor şi a răspândirii creştinismului în Europa, ajunul datei de 1 noiembrie a dobândit semnificaţia sa cea mai religioasă. Cu anii, s-a pierdut din nou acest caracter spiritual, iar sărbătoarea s-a secularizat.
Conform tradiţiei celte, Halloween-ul sau «Samaín», era sărbătoarea care marca sfârşitul verii şi reprezenta modul în care celţii se despărţeau de perioada de fertilitate a pământului, pregătindu-se de iarnă. Dovlecii decorativi sunt elementul cel mai reprezentativ pentru «Samaín», şi este simbolul cel care s-a păstrat cel mai mult timp în ceea ce priveşte partea estetică a actualului Halloween.
Referitor la „Samain”, conform tradiţiei celte, se presupune că spiritele morţilor reveneau pentru a-şi lua rămas bun de la rudele lor. Se aprindeau focuri pentru a le indica drumul, li se lăsa mâncare şi dulciuri pentru a-i mulţumi şi pentru a ţine la distanţă spiritele rele şi se aduceau ofrende pentru Morrigu (regina demonilor) şi Dagda (zeul vieţii şi al morţii).
Vechii celţi credeau că în castane sălăşluia sufletul celui mort. Astfel că, odată cu fiecare castană pe care o mâncau, era eliberat un suflet, iar celebrarea se petrecea în munţi, unde se aflau locurile lor de cult. Sărbătoarea reunea cei mai mulţi participanţi, iar asistenţa era aproape obligatorie. Cine nu participa, risca să-şi piardă raţiunea sau să înnebunească.
Fără îndoială, ceva asemănător se va vedea şi pe străzile noastre în zilele care urmează, însă, de această dată, sărbătoarea este una destul de comercială, după ce a petrecut un timp de cealaltă parte a Atlanticului.
Traducerea: Veronica Popa
