„Asta era ideea noastră, să găsim care sunt elementele recalcitrante”

Revoluţia ungară din 1956 împotriva dictaturii comuniste şi a ocupaţiei sovietice a început în ziua de 23 octombrie, când studenţii au declanşat o demonstraţie paşnică, fiind susţinuţi de majoritatea populaţiei. Din cauza intervenţiei armatei sovietice, revoluţia maghiară a fost înăbuşită cu brutaliatate. În România ştirile au ajuns rapid, fiind difuzate de Radio Budapesta şi Radio Europa Liberă. Cei care au reacţionat la acele evenimente au fost studenţii de la Timişoara, Cluj, Bucureşti, Braşov şi Iaşi. Pe 30 octombrie, cateva mii de studenţi din Timişoara s-au adunat pentru a-şi manifesta solidaritatea cu   luptătorii anticomunişti de la Budapesta. Ulterior, studenţii au formulat revendicări economice şi sociale. De la Bucureşti au fost trimişi la Cluj si la Timişoara câţiva lideri comunişti pentru a calma situaţia. Ştefan Bârlea – membru în conducerea Uniunii Tineretului Muncitor – a făcut parte din grupul de activişti care s-a deplasat la Cluj şi apoi la Timişoara. Înregistrarea face parte din Arhiva de istorie orală – Radio România.

„După ce m-am întors de la Cluj, am fost chemat la Comitetului Central de Petre Lupu – şeful secţiei organizatorice care ţinea direct de Ceauşescu. Lupu mi-a povestit ce a găsit la Timisoara. El a fost cel mai mare pe linie de partid care a fost trimis la Timisoara, cu un grup de activişti. Pentru că Timişoara nefiind chiar atât de divizată între români şi maghiari, nu se aşteptau să existe o manifestare atât de puternică cum a fost realmente acolo. Imediat ce s-a aflat că au loc evenimentele din Ungaria, au şi apărut acţiuni de convocare a studenţilor sub următoarea idee: „Veniţi la Facultatea de Mecanică – acolo era o sală mare de cantină a complexului universitar – unde va rula filmul <<Mâine va fi prea târziu>>!” Cam aşa ceva! Şi asta a apărut în cămine …. pe asfalt, pe aleile care duceau acolo, a apărut scris foarte mare cu cretă. Putea să fie şi o manifestaţie spontană dar putea să fie şi organizată această chestiune. Lupu mi-a spus că după părerea lui a fost organizată de altcineva şi nu de studenţi. Lupu ce a făcut? Şi-a luat toată echipa cu care venise de la Bucureşti şi a spus: ,,Hai să mergem acolo!” Şi când a ajuns acolo a constatat că studenţii vin unul după altul…. Ei s-au dus, au văzut că la prezidiu e o   masă instalată, au aşteptat. Sigur că şi-au luat măsuri de prevedere, au băgat Securitatea, or fi făcut şi ei şedinţe cum le-am făcut şi noi la Cluj. Şi dacă a văzut că s-a umplut sala trei sferturi, Lupu s-a aşezat la masă împreună cu colaboratorii săi [de la Bucureşti] şi cu secretarul Comitetului Judeţean PCR, de la U.T.M., primul secretar Mikota şi a spus: ,,Ei, de ce aţi venit, care este situaţia?” Păi, fiecare: ,,Am venit la film!” Şi Lupu a pornit pe o idee, care până la urmă s-a dovedit bună ca intenţie, dar prost condusă! A spus: ,,Uite, eu sunt cutare, am venit [de la Bucureşti], ia să vedem cine sunteţi voi, de ce aţi venit, care este situaţia, ce dorinţe aveţi, să facem o discuţie…”. Ăia: ,,Ce e în Ungaria”? A explicat el care e situaţia, ăia mai mormăiau, mai una, alta, şi după aia, când au trecut la chestiunile concrete, au început oamenii să ridice diverse probleme: … revendicări sociale şi diverse alte lucruri. Mai încolo a început să se umple toată sala, vociferările s-au transformat într-un fel de huiduieli, oamenii continuau să vină ….. Era de la noi de la U.T.M. Cârcei, secretarul cu probleme organizatorice, secretarul de la Comitetul Central…. a ieşit Cârcei şi a transmis semnalul şi a intervenit armata cu generalul [Marin] Dragnea …. La intrare un student obraznic i-a pufăit fum de ţigare în faţă …. şi [generalul Dragnea] i-a arestat!   Afară îi aşteptau maşinile de luptă ale armatei. Şi i-a îmbarcat unul câte unul în camioane, direct de la adunare… cât putea să aibă cantina…. 700-800 de locuri. Deci, au fost urcaţi în camioane cu pază militară şi au fost duşi la o cazarmă, la Beckerek. Acţiunea nu s-a terminat aici. Lupu mi-a explicat situaţia şi mi-a spus că este dispoziţia conducerii, ca studenţii să fie aduşi înapoi, la centrul universitar, şi să organizăm cu ei şedinţe pentru a vedea ce poziţie au faţă de comportamentul lor. Pentru că în afara acestei preluări de către armată, ca să nu zic arestări, că nu i-a arestat nimeni, au mai avut loc şi alte manifestări. Nu toţi au fost duşi acolo, au început să facă cu ei muncă de lămurire. Un grup de oameni conduşi de Cârcei s-a dus la Căminul de fete care era foarte aproape de Comitetul judeţean de partid. Acolo se atârnaseră la fereastră ciorapi negri, bluze negre şi alte lucruri. Şi   s-a zis să se ducă să discute cu fetele, împreună cu activiştii de U.T.M., de partid. Nenorocirea a fost că fetele s-au baricadat înăuntru. Activiştii au încercat să pătrundă dar s-au trezit bombardaţi cu cărămizi de la etajele superiare. La Facultatea de Medicină… eu n-am fost în perioada respectivă, dar spuse de oameni şi confirmate de mulţi, s-a tras şi un foc de armă din partea celor care locuiau în cămin, aşa că s-a făcut uz de armă din partea soldaţilor care s-au dus să pună ordine. Deci   s-au baricadat în cămine, au fost şi alte manifestări. Cei care au rămas în Timişoara au fost după aceea supravegheaţi de forţele de interne. Cursurile n-au fost întrerupte la început, după aceea au fost întrerupte şi cursurile.

Deci, în momentul în care trebuia să ajungem noi, studenţii reluau cursurilor. Noi aveam misiunea să discutăm cu ei şi să vedem care este situaţia, să facem adunări, să stabilim care sunt vinovaţii, care mai pot rămâne în U.T.M., care să fie excluşi. Când am sosit la Timişoara, ne-a pus la curent activul de partid, primul secretar era Isac Martin, a mai venit şi Lupu de două-trei ori de la Bucureşti. Şi noi a început să ne ocupăm de ăia care aveau cele mai mari probleme. Eu mă ocupam de Facultatea de Mecanică, unde se organizase şi fuseseră ăia. Şi încercam să ducem muncă de lămurire de la om la om. Îi chemam şi discutam: ,,Măi, ce aţi făcut? De ce aţi făcut? Care a fost intenţia?” Reacţia lor a fost de o rezistenţă mută, brutală – nu voiau să vorbească nimic! Le spuneam că noi nu avem nimic nici cu Securitatea, nici cu armata…. şi ei tăceau. Îi întrebam: ,, Care e situaţia? De ce     v-aţi dus acolo? Cum vedeţi lucrurile?” Trecuseră evenimentele din Ungaria. ,,Uite, s-a făcut acolo contrarevoluţie, s-a întâmplat aşa, ce poziţie aveţi voi, ca UTM-işi, nu v-aţi lăsat influenţaţi?” Se dusese muncă de lămurire cu ei şi la cazarmă, că li se dă drumul şi aşa mai departe. Nu puteam să scoatem nimic de la ei! Şi atunci ne-am hotărât să convocăm părinţii! Şi am scris la părinţi: ,,Veniţi că s-a întâmplat cutare, cutare, cutare” Nu pe toţi … am luat întâi categoria muncitori şi aşa mai departe.   Părinţii ştiau că copiii au probleme. Şi au fost invitaţi. Şi ne-am întâlnit noi cu grupul de părinţi! Am chemat mai mulţi părinţi, nu ai tuturor! De exemplu, eram la Medicină, era un amfiteatru de o sută şi ceva de persoane, erau zece – cinsprezece părinţi Dar înainte de asta s-a discutat cu fiecare categorie de studenţi în parte. Îi chemam la organizaţie: ,,Ştii că faci parte din organizaţie? Ştii că ai putea fi şi exclus din U.T.M. pentru chestia asta? Te poate marca pentru toată viaţa! De ce nu luaţi voi poziţie?! Care este situaţia? Cu cine v-aţi solidarizat? De ce aţi făcut treaba asta? Cine v-a îndrumat”? Că asta era ideea noastră, să găsim care sunt elementele recalcitrante.

Încet, încet, lucrurile au revenit la normal. Frica lor era următoarea: că dacă nu se solidarizează şi dacă nu fac corp comun, vor fi exmatriculaţi, arestaţi…. Ei, a durat operaţia asta vreo două-trei săptămâni, până când i-am liniştit pe toţi, aveau câţiva oameni între ei, profesori, asistenţi, am lucrat şi lucrurile s-au pus la punct. În final, s-a luat o serie de măsuri ca fiecare organizaţie U.T.M. să fie condamnată că s-a produs acest eveniment şi cu angajamentul că îşi vor desfăşura activitatea în condiţiuni universitare normale. Ăsta a fost episodul Timişoara!”

 [Interviu realizat la 16.04.2002 de Octavian Silvestru]