Profesor, pedagog, academician ṣi om politic, luptător pentru drepturile românilor ṣi pentru unitate naṭională, Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 la Săliṣte, în comitatul Sibiu. A absolvit Institutul Teologic din Sibiu, a făcut un an de studii la Universitatea din Bucureṣti, apoi la Strasbourg ṣi Jena unde ṣi-a dat doctoratul cu o teză despre bilingvismul în ṣcolile primare.
Întors în ṭară în 1910, a fost numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania și profesor de pedagogie la Institutul Teologic din Sibiu. În anii primului război mondial, împreună cu alṭi refugiaṭi ardeleni, a dus la Bucureṣti o campanie intensă pentru intrarea României în război de partea Antantei. Din martie 1917 ṣi până la unire, a activat la Chiṣinău, nu numai în domeniul reformării învăṭământului românesc, al deschiderii ṣcolilor pentru românii din Basarabia, dar ṣi în domeniu politic, contribuind la unirea cu ṭara.
În 1918 a fost numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent și ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Până în 1945 a fost profesor la Universitatea din Cluj organizată de el pe baze româneṣti. Naṭionalismul său ṣi politica militantă dusă în Basarabia nu au fost pe placul noului regim de la Bucureṣti care l-a trimis în 1945 în lagărul de la Caracal. Apoi, exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972. La centenarul naṣterii sale, Onisifor Ghibu a inclus în Calendarul UNESCO – o recunoaṣtere postumă a meritelor sale de pedagog militant.
În Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii se păstrează o întreagă colecṭie de interviuri cu Onisifor Ghibu. Sunt mărturii extrem de importante despre evenimente petrecute la începutul veacului trecut ṣi despre personalităṭi culturale pe care le-a cunoscut. Unele înregistrări au fost donate de fiul său, Octavian Ghibu, iar altele realizate la începutul anilor ’70 de redactori ai Societăṭii de Radiodifuziune de la Cluj.
Transcriere ṣi selecṭia fragmentelor, Silvia Iliescu.
„Ocupaṭiunea mea ca pedagog a fost un rod mai mult al întâmplării decât al unei gândiri proprii ale mele sau al unei necesităṭi pe care aṣ fi simṭit-o ca imperioasă.
Eu am trăit, ca copil, în condiṭiuni foarte modeste, la ṭară, într-o familie de ṭărani care nu erau nici bogaṭi, nici săraci ṣi care-ṣi câṣtigau existenṭa cu munca lor proprie: vara ca plugari, iarna ca meseriaṣi. Am trăit într-un mediu în care viaṭa religioasă era foarte intensă, în satul meu natal ṣi din care m-am împărtăṣit ṣi eu. Nu mi-am dat seama de valoarea religiei ca atare în vremea aceea, dar efectele ei le-am resimṭit în decursul vieṭii mele. […]
La dorinṭa părinṭilor mei, am urmat Teologia la Seminarul din Sibiu, o ṣcoală care nu era de un nivel ṣtiinṭific prea înalt, ea nu căuta să facă teologi, [ci] să facă preoṭi, necesari pentru nevoile poporului în acea vreme. […] Aṣa că am terminat Teologia ṣi urma să fac ṣi eu ceea ce au făcut toṭi colegii mei, aproape fără excepṭie: la scurtă vreme după terminarea Teologiei să se facă preoṭi, să intre în viaṭă ca oameni cu o răspundere. Mie mi se părea că sunt prea tânăr ca să încep o viaṭă de îndrumător, mai aveam dorinṭa să mai învăṭ încă multe lucruri pe care le socoteam necesare pentru viitoarea mea carieră. Şi-atuncea m-am îndreptat, nu spre Budapesta sau spre Cluj unde erau universităṭi ungureṣti ale vremii, ci spre Bucureṣti. Spre Bucureṣti se îndreptau relativ destul de mulṭi tineri ardeleni, după terminarea studiilor fie la Braṣov, fie la Blaj, la Năsăud, dar se îndreptau cu gândul ca să-ṣi facă o carieră în ṭara liberă, vroiau să scape de opresiunea socială ṣi politică a ṭării lor natale ṣi să trăiască într-o libertate mai mare ṣi să poată să fie utili în mai mare măsură poporului. Eu nu m-am dus la Bucureṣti pentru ca să fac o carieră acolo, fiindcă nu aveam carieră, eu eram mulṭumit cu modesta carieră de preot pentru care mă pregătisem. Dar voiam să învăṭ cât mai mult la Bucureṣti, prin contactul cu cultura românească care acolo îṣi avea sediul ei de căpetenie, să cunosc pe cât e posibil oameni de seamă ai ṭării ṣi ai neamului, să iau contact cu instituṭiile de cultură ale neamului, să profit cât se poate de mult. Eram mulṭumit de ce am putut realiza timp de un an de zile, urmând la Universitate studiul istoriei, având ca profesor pe Nicolae Iorga, pe Dimitrie Onciul, pe Ion Bianu, pe Ion Tocilescu ṣi urmând ṣi cursul de filosofie al lui Titu Maiorescu, istoria filosofiei germane ṣi logica. Am căutat contact cu cât mai multă lume ṣi am avut norocul să pot cunoaṣte aproape cei mai mulṭi scriitori ai timpului, nu numai tineri, ci ṣi pe unii mai în vârstă, ca Gheorghe Coṣbuc, Delavrancea, Caragiale ṣi aṣa mai departe.
M-am întors după un an de zile la casa mea părintească unde mă aṣtepta o surpriză cu totul neprevăzută: doi dintre stâlpii bisericii ardelene, asesorii consistoriali Miron Cristea, mai târziu patriarh al românilor ṣi Nicolae Ivan, mai târziu episcop al Clujului, m-au chemat la ei ṣi mi-au spus că dorinṭa lor este să părăsesc Bucureṣtiul ṣi să plec în Germania, pentru a urma nu ceea ce începusem eu să urmez la Bucureṣti, istoria ṣi literatura, ci pedagogia. Şcoala românească din Transilvania trecea prin mari ṣi grele frământări, din cauza sistemului dominant al guvernului de la Budapesta, care căuta să desfiinṭeze încetul cu încetul ṣcoalele româneṣti confesionale, înlocuindu-le cu ṣcoli ungureṣti, de limbă ungurească ṣi de spirit unguresc. Noi trebuie să ne apărăm cât putem patrimoniul nostru naṭional ṣi religios ṣi pentru asta ne trebuiesc oameni – ṣi oameni n-avem ! […] Să mă duc la Universitatea din Jena ṣi să-mi iau titlul de doctor în filosofie ṣi pedagogie ṣi să mă întorc ca viitor conducător al învăṭământului românesc din Ardeal.
Propunerea mi s-a părut destul de ademenitoare ṣi am renunṭat la Bucureṣti ṣi, în loc să mă fac istoric, am devenit pedagog. Asta este explicaṭia acestei cotituri din viaṭa mea, 
că fără să mă fi gândit la acest lucru, el a venit de la sine, dintr-o poruncă mai înaltă probabil, pe care eu n-am căutat s-o înṭeleg niciodată mai de-aproape, dar pe care o socotesc binecuvântată.
Am avut norocul ca pentru această nouă cotitură din viaṭa mea să am din nou sprijinul profesorului Nicolae Iorga care mi-a făcut rost de o bursă de la Liga Culturală, o bursă modestă de 1000 de lei pe an, cu care urma să plec în Germania ṣi anume la Jena, după socoteala prietenilor de la Sibiu, binevoitorilor de la Sibiu. Iorga a fost de părere să nu mă duc la Jena. Iorga n-avea pentru pedagogie un prea mare respect ṣi vorbea oarecum aproape dispreṭuitor despre pedagogie: pedagogia nu se învaṭă, pedagogia se trăieṣte ṣi ṭi-o faci însuṭi, era părerea lui. M-a sfătuit să mă duc în Germania, în provincia Alsacia Lorena pe care o dobândise Germania după războiul de la 1870-71 ṣi care avea multe asemănări sub raport social ṣi politic cu Transilvania. Era un nor de ceartă între două popoare, ca ṣi în Transilvania. Am ascultat sfatul lui Iorga ṣi m-am dus în Germania, la Strasbourg unde am urmat un an de zile cursuri de filosofie ṣi de padagogie, cu un succes ṣi cu un rezultat destul de mulṭumitor. […]
Activitatea mea pedagogică ṣtiinṭifică, deṣi destul de bogată, aṣ putea spune chiar foarte bogată, este o pedagogie a epocii, nu a eternităṭii. În eternitate eu nu o să intru cu munca mea, dar în epoca mea în care am trăit, am reuṣit să duc la bun sfârṣit anumite probleme mari care erau problemele de viaṭă ale neamului ṣi care contemporanilor mei li se părea adeseori că sunt cu neputinṭă de rezolvat. Prin caracterul militant al preocupărilor mele s-a dovedit că multe lucruri care par imposibile, sunt posibile. Şi atârnă numai de două lucruri: întâi, de seriozitatea cu care priveṣti problema ṣi de adevărul care zace la temelia ideii. Dacă o idee corespunde adevărului, ea trebuie să fie ṣi posibilă !”
