La data de 19 noiembrie 1942, data declanşării contraofensivei ruseşti, în zona Stalingradului armata româna avea în jur de 228.000 miltari. Fiind favorizaţi şi de condiţiile meteo – ninsoare, viscol, temperaturi de -20 grade, sovieticii au reuşit să spargă frontul. Pierderile românilor au fost enorme. Cei mai mulţi au fost luaţi prizonieri. Imediat după capitulare, ofiţerii au fost separaţi de trupă. S-au format două coloane care au plecat în direcţii diferite. Au urmat ani de frig, foame, lipsuri. Foarte puţini au reuşit să supravieţuiască detenţiei şi după terminarea războiului să se întoarcă acasă. Unul dintre ofiţerii capturaţi la Stalingrad, locotenentul Grigore Andrei a fost ţinut prizonier în lagărele de la Oranki si Mânăstirka. Amintirile lui se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.
“În ziua când am început drumul către lagărele de prizonieri din taigaua rusă, începuse să ningă din plin. Coloana de ofiţeri prizonieri se întindea
pe o distanţă de câteva sute de metri, dar din cauza zăpezii şi a viscolului se răsfirase mult. De o parte şi de alta a coloanei eram străjuiţi de soldaţi ruşi călări şi dotaţi cu arme automate. Toată ziua mărşăluiam. Mâncam din mers din ce aveam în rucsac. Seara am fost opriţi lângă o şură de paie. Această şură de paie a fost dormitorul nostru pentru odihna de noapte. Ne-am repezit pentru a ocupa un loc cât mai călduţ. Jumătate din corpul nostru rămânea în afara şurei. Datorită oboselii am avut un somn profund. Dimineaţa ne-am sculat, santinelele lovindu-ne cu cismele. Majoritatea ofiţerilor s-a trezit, dar au fost şi unii care nu s-au mai trezit. Murisera îngheţaţi. Când am deschis ochii am fost foarte miraţi că partea corpului care nu era în paie era acoperită cu zăpadă. Ne-am ridicat în picioare şi numai atunci ne-am dumirit că destui rămăseseră înţepeniţi pentru totdeauna. Moartea prin îngheţ nu este dureroasă. O altă noapte am dormit-o într-o magazie goală de cereale. Cred că eram peste cinci sute de prizonieri. În magazie, pe jos, încă mai rămăsese o pătură subţire de mei. Acest mei împrăştiat pe podeaua magaziei a fost mâncat până la ultimul bob din cauza foamei. Eram din ce în ce mai epuizaţi şi mai slăbiţi de nemâncare. Cu greu ne mai puteam ţine pe picioare. Într-o zi de marş, eu şi un ofiţer din regimentul nostru, din cauza oboselii ne aşezasem pe marginea drumului să ne odihnim puţin. În cisme tălpile se băşicaseră de atâta mers. Am stat aşa pe marginea drumului troienit de zăpată timp de zece minute. Coada coloanei era aproape şi deodată auzim nişte împuşcături de care eram nedumeriţi. Când ne uitarăm mai atent am văzut cum ruşii îi împuşcau pe prizonierii care nu mai puteau merge. Din cauza fricii, am prins puteri nebănuite şi am luat-o la fugă. În scurt timp am ajuns la grupul ofţerilor regimentului nostru. Din acel moment nu am mai părăsit grupul nostru de ofiţeri care devenise un suport puternic de încurajare pentru a depăşii acest calvar. După um drum lung, am ajuns la o staţie de cale ferată, unde garniturile de tren cu vagoane de marfă erau pregatite. Am fost îmbarcaţi în ele câte patruzeci de ofiţeri prizonieri în fiecare vagon. Ni s-a dat câte o raţie de pâine şi un peşte sărat. Vagoanele au fost închise pentru a nu se evada pe drum şi puse sub escortă NKVD-istă. Aşa a început drumul către necunoscut pentru noi. Primeam raţia de aşa zisă pâine şi câte un peşte sărat o dată la două – trei zile. Gerul era cumplit. Deasemenea şi setea. Deşi ne dătea din când în când peşte sărat, apă nu ne-au dat niciodată. Ţipam după apă, dar nimeni nu ne auzea. Într-un fel, am rezolvat problema apei. Unui ofiţer i-a trecut prin cap ideea năstruşnică de a găuri podeaua vagonului în aşa fel încât să încapă prin gaură o gamelă. Această gamelă se afla, alături de alte lucruri de strictă necesitate în raniţa unui ofiţer care a apucat să o ia înainte de a deveni prizonier. Gamela legată de curele a fost introdusă în gaura până la zăpadă şi datorită mersului trenului ea se umplea cu zăpadă afânată. Astfel, de multe ori ne-am potolit setea. N-am avut nici un fel de asistenţă medicală din partea ruşilor în timpul acestei deplasări. Aveau însă grijă să întrebe din vagon în vagon dacă sunt morţi pentru a-i evacua. Vagonul a fost împărţit în două de către noi: de o parte cei vii, iar în partea opusă morţii. Se murea pe capete. În sfârşit, s-a ajuns la gara de destinaţie. Aici ne aşteptau autorităţile lagărului de la Oranki.
La Oranki, fiind mulţi prizonieri, s-a hotarat construirea unui nou lagar. Locul a fost ales în marginea unei păduri la o depărtare de patru – cinci kilometri de primul lagăr. Mâna de lucru a fost a prizonierilor, în majoritate fiind români. S-au tăiat brazi din pădure din care prizonierii au făcut scânduri şi au fasonat stalpii necesari construcţiei. N-am idee cât a durat construcţia noului lagăr, poate patru – cinci luni. Lagărul era alcătuit din bordeie îngropate în pământ până la un stat de om, în fiecare bordei urmând să stea trei sute de prizonieri. Aceste bordeie erau căptuşite cu scânduri. Acoperişul era sprijinit pe un schelet de stâlpi groşi. Peste acoperiş s-a pus carton gudronat şi apoi pământ şi brazde de iarbă. Fiecare bordei avea pe la captete intrări cu uşi şi câteva scări de coborât. Deasemeni aveau la fiecare capăt câte o sobă şi pe fiecare latură câte două ferestre. Erau circa patruzeci de asemenea bordeie. Noul lagăr se numea Mânăstirca, după numele cătunului din apropiere. Lagărul a fost împrejmuit cu numeroase rânduri de sârmă ghimpată şi cu numeroase turnuleţe de pază. După terminarea lagărului de la Mânăstirca, majoritatea ofţerilor români a fost mutată în acest nou lagăr. Împreună cu noi au mai fost mutaţi ofiţeri germani şi unguri. Vara, sub paza soldaţilor înarmaţi cu puşti şi automate mergeam în taiga şi cu ajutorul joagărelor de mână tăiam arbori, mai ales mesteacăn. Lemnele tăiate se stivuiau, numărul lor era cu mult mai mare decât nevoile lagărului nostru. Aceste lemne erau cărate iarna cu săniile, şi nu vara, deoarece maşinile erau necesare frontului. În această zonă iernile erau foarte geroase şi durau de la începutul lunii noiembrie iar în luna mai era încă zăpadă. Pe câmp ninsorile erau abundente şi zăpada era de peste un metru şi jumătate grosime. Gerurile mari ţineua mult: din decembrie până în martie, când temperaturile ajungeau frecvent la -35 grade. Iarna se circula numai cu săniile şi mai rar cu camioanele. Lagărul avea în jur de o sută de sănii, făcute tot de noi, prizonierii. Zilnic, prin rotaţie, la aceste sănii erau înhămaţi câte zece ofiţeri – în totalitate o mie de ofiţeri pentru fiecare transport. Distanţa până la lemnele din pădure era de 4 – 5 km , uneori şi mai mult. Sub controlul pădurarilor, pe fiecare sanie se punea aproape o mie de kilograme. Efortul fizic depus era mare. Trăgând săniile, de multe ori înotam până la genunchi în zăpadă afânată. Seara veneam epuizaţi de efort. Norocul nostru era că ne venea rândul la căratul lemnelor la trei – patru zile şi asta în tot timpul iernii.
Alimentatia noastra era astfel costituită: dimineaţa primeam o cană de ceai ameţit cu puţin zahăr. La prânz primeam o supă din apa chioară în care cu greu puteaia găsi câteva boabe de mei cu ceva cartofi, ceapă, morcovi. La felul doi primeam o porţie de caşa din mei sau crupe de secară – un fel de terci. Seara ni se servea câte o porţie de caşa sau aşa-zisa “salată orientală” alcăuită din cartofi fierţi cu varză murată şi ceva ceapă. Raţia de pâine era de patru sute grame de prizonier. Era o pâine cenuşie la culoare şi apoasă. O strângeam în mână şi apa picura din ea.
Datorită condiţiilor groaznice, se murea pe capete, mai ales iarna – unii spuneu că între cincizeci şi o sută de ofiţeri pe zi. Deoarece pământul era îngheţat şi nu se putea săpa nici măcar cu târnacopul, cadavrele ofiţerilor erau stivuite pe laturile mânăstirii în care era instalat lagărul de la Oranki. Numai după dezgheţ s-au putut săpa gropile de înhumare pentru morţi. Într-o groapă mare, la marginea pădurii au fost aruncate trei sute de cadavre ale ofiţerilor morţi de tifos peste care s-a turnat var şi apoi s-a astupat cu pământ fără să se pună vreun semn că acolo ar exista un mormânt. (…)
Pentru noi, prizonierii, zilele treceau toate la fel de greu. A venit şi ziua de 23 august 1944, apoi România a încheiat armistitiul cu ţările învingătoare. Ne-am bucurat, sperând că suferinţele noastre vor lua sfârşit. Am sperat că, datorită legilor internaţionale, ne vom întoarce curând acasă. Dar, n-a fost aşa. Militarii români prizonieri au fost ţinuţi în captiviate încă doi ani. Apoi au început repatrierile. La început au plecat doar cei care nu luptaseră contra partizanilor sovietici. În acest prim lot am plecat şi eu. Am fost trimişi în ţară cu hainele cu care am căzut prizonieri – numai petice. Dar ce mai conta? Bucuria întoarcerii acasă era enormă.”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 13.01.1996]
