Spre un partid interetnic?

Mai mulţi comentatori politici din presa maghiară (publicistul Czika Tihamér, sociologul Magyari Nándor László), prevăd apariţia unui partid interetnic, regional (transilvan) în perioada următoare. În cele de mai jos încerc să conturez care sunt şansele creării unui astfel de partid, ce perspective ar avea el în arena politică românească şi cum ar modifica un astfel de partid principalele subiecte politice, eventual dezbaterile publice din România.

Mediul social şi politic în care ar putea să apara iniţiativa creării unui partid interetnic, regional.

1. UDMR se află din ce în ce mai mult într-o criză de legitimitate. Dacă ne uităm la statistica alegerilor din ultimii douăzeci şi cinci de ani, constatăm următoarele: numărul voturilor date pentru Uniune la alegerile

   

   parlamentare a scăzut constant de la 991.601 din 1990, la 380.656 în 2012. Chiar dacă nu într-o măsură atât de dramatică, dar UDMR a pierdut şi proporţial din reprezentare parlamentară de la 7,23% în ’90 la 5,13% în 2012, ajungănd în „zona retrogradării”, având în vedere că, potrivit legii electorale, pragul electoral este cinci la sută. Întrucât este vorba despre o tendinţă care s-a verificat constant cu ocazia a 7 alegeri, este greu de presupus că trendul se va inversa în numai doi ani. Observatori ai fenomenelor politice din România (Ágoston Hugó, Bakk Miklós) apreciează că există foarte mari şanse ca Uniunea să rămână în afara parlamentului după alegerile parlamentare din 2016. Motivul pentru care UDMR pierde teren faţă de celelalte partide nu este faptul ca pe eşichierul politic au apărut alte formaţiuni politice maghiare (Partidul Popular Maghiar Transilvan – PPMT şi Partidul Civic Maghiar – PCM). Aceste alternative ale UDMR nu au putut să se înrădăcineze, comunitatea maghiară a interpretat prezenţa lor mai degrabă ca o încercare de dezbinare a maghiarimii şi le-a sancţionat ca atare. Poate că din punct de vedere al reprezentării etnice a maghiarilor nici nu ar fi fost rău dacă voturile pierdute de UDMR ar fi fost recuperate de alte formaţiuni, pentru că acest lucru ar fi creat posibilitatea unei negocieri între partidele maghiare în vederea creării unei alianţe, care ar fi asigurat continuitatea reprezentării parlamentare a maghiarilor pe criterii etnice. Ceea ce provoacă îngrijorare în rândul UDMR este că mare parte din votanţii Uniunii pur şi simplu au dispărut. În lipsa unor măsurători sociologice nu putem decât să presupunem ce s-a întâmplat cu aceste voturi. Explicaţia constă – probabil – în fenomene ca asimilarea, plecarea din ţară, dezinteres faţă de politică în general sau atracţia partidelor româneşti. Pe lângă aceste motive obiective se mai poate constata unul, faptul că UDMR se află într-o criză pe care sociologul Magyari Nándor László a descris-o prin „lipsa de creativitate, prezenţa reflexelor proaste, (path dependency), scheme de comunicare învechite, incapacitatea de a se înnoi sau de a răspunde la noile provocări”. Diagnoza lui Magyari se confirmă prin faptul că, de exemplu, tema autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc a fost preluată de UDMR de la partidele maghiare concurente ale Uniunii. Prin aceasta s-a deschis calea politizării emoţionale, sterile, iraţionale, deşi toate succesele UDMR se leagă de o abordare realistă şi pragmatică a problemelor sociale.

O eventuală dispariţie a UDMR din Parlament ar complica foarte mult reprezentarea politică, şi articulerea intereselor comunităţii maghiare şi minoritare în general. Dacă dorinţele, interesele maghiare nu ar putea fi susţinute într-un cadru organizat, „canonizat” prin mijloace politice adecvate, atunci s-ar putea ca acestea să se manifeste în mod dezorganizat, prin proteste, mitinguri, acţiuni de nesupunere civică, organizate de tot felul de organizaţii nereprezentative. O asemenea evoluţie, nu ar fi nici în interesul clasei politice româneşti, dar nici a celei maghiare. În această situaţie, crearea unui partid interetnic, care să preia toate sau majoritatea iniţiativelor UDMR ar putea să reprezinte o soluţie pentru alegătorii maghiari. Cu toate acestea apreciez, că există şanse foarte mici de a se dezvolta un partid interetnic, atâta timp cât UDMR are reprezentare parlamentară. Formaţiunea politică nu ar ceda monopolul reprezentării comunităţii maghiare de bună voie, iar electoratul UDMR ar interpreta apariţia partidului interetnic ca o concurenţă neloială, cu scopul de a dezbina maghiarimea şi l-ar sancţiona la fel ca pe PPMT şi PCM.

2. Rezultatul alegerilor prezidenţiale din acest an – se putea observa deja după primul tur – a arătat faptul că cei din Transilvania au dat un vot preponderent regional. Nu cred că în acest moment se poate vorbi despre o identitate regională a românilor din Ardeal, dar cert este, că există o anumită frustrare a proviciei la adresa conducerii politice din Bucureşti. Ei – cei din Ardeal – sunt – uneori în mod justificat – nemulţumiţi de modul de împărţire a resurselor, doresc o autonomie decizională mai mare. Candidatul transilvan la alegerile parlamentare – poate fără să dorească acest lucru – a reuşit să coaguleze, şi să valorifice aceste nemulţumiri. Ne putem imagina că dacă ar apărea un lider politic ardelean, care ar construi discursul şi programul politic exploatând această aşteptare a electoratului transilvan, şi, în plus, ar fi şi un bun comunicator care ar evita retorica naţionalistă de orice tip, atunci probabil că ar putea consolida un sprijin popular important. Nu mă îndoiesc că un astfel de partid ar putea canaliza o mare parte a „voturilor lipsă” din dreptul UDMR, dar probabil că ar mobiliza şi o bună parte a celor cărora nici partidele româneşti – conduse din Bucureşti – nu le oferă o soluţie. Aici trebuie să amintim, că mai toate partidele din România se confruntă cu o criză a ideologiilor. Oamenii nu sunt foarte receptivi la chemările tradiţionale ideologice (libertatea individuală versus solidaritate socială). În campaniile electorale astfel de teze nici nu prea figurează, deciziile oamenilor sunt influenţate de criterii secundare (lupta anticorupţie, imunitatea parlamentară, independenţa justiţiei etc). Alegerile din acest an au arătat că pe lângă cele amintite a apărut şi criteriul regional.
3. Celelalte minorităţi, în afara de cea maghiară, în prezent în mod justificat consideră că reprezentarea lor politică este sub necesităţile lor. Aceste comunităţi (germani, sârbi, bulgari, turci, tătari, slovaci etc.) au câte un singur deputat în parlament, activitatea căruia însă se rezumă de obicei la obţinerea fondurilor necesare de la Departamentul pentru Minorităţi Naţionale pentru funcţionarea instituţiilor culturale ale minorităţii respective. Un partid interetnic ar oferi posibilitatea cetăţenilor minoritari de a exprima şi alte interese legate de dezvoltarea identităţii lor (probleme privind sistemul de învăţământ, de funcţionarea cultelor religioase, contactele României cu ţările-mamă a minorităţilor).
4. În cei 25 de ani care au trecut de la schimbarea regimului comunist, acele suspiciuni, şi tensiuni care caracterizau relaţia majoritate-minoritate în anii ’90, chiar dacă nu au dispărut în întregime s-au diluat mult. Fenomenul este vizibil în medii intelectuale. Comunicarea dintre artişti, istorici, formatori de opinie români şi maghiari este din ce în ce mai puternică (se poate constata acest lucru şi prin numărul din ce în ce mai mare al traducerilor din cele două limbi). Această apropiere pe diferite proiecte creează condiţiile unei cooperări, inclusiv politice. Temerile majorităţii româneşti legate de o eventuală pierdere a Transilvaniei de către România au dispărut sau, cel puţin, nu mai reprezintă un risc real.
5. Ideea unei mişcări pentru exprimarea unei identităţi regionale ar putea să fie favorizată şi de unele tendinţe ce se manifestă în Europa. Recent, scoţienii au participat la un referendum, prin care au fost întrebaţi dacă mai doresc sau nu să rămână în componenţa Marii Britanii. Deşi unioniştii au câştigat, scorul a fost destul de strâns, în condiţiile în care premierul britanic a fost obligat la mari concesii. Catalanii au votat pentru independenţă, obţinând o majoritate confortabilă, însă guvernul spaniol nu a recunoscut referendumul. În Italia şi în Belgia sunt serioase rivalităţi, chiar dispute politice majore între nord şi sud, respectiv între valoni şi flamanzi, divergenţele având substrat mai degrabă regional, decât etnic.

Exemple, experienţe.

În jurul României organizaţiile reprezentative ale minorităţilor maghiare s-au confruntat cu probleme similare. Consider că este util să reamintesc soluţiile găsite de ei.

În Slovacia, la 30 iunie 2009 a fost creat partidul interetnic Most-Híd (înseamnă „Pod” în limba slovacă şi maghiară). Partidul a fost fondat şi condus de Bugár Béla, cel care până atunci a condus Partidul Coaliţiei Maghiare (un

fel de UDMR în Slovacia). Vicepreşedintele partidului a devenit Rudolf Chmelt, un politician slovac, care a respins naţionalismul. La nici un an de la înfiinţare Most-Híd a intrat în parlament, a devenit membru al coaliţiei de guvernare, în timp ce Partidul Coaliţiei Maghiare, care a promovat un discurs tradiţionalist, de multe ori cu accente naţionaliste, a rămas în afara Parlamentului, deşi a beneficiat de sprijinul material şi moral al guvernului de la Budapesta. La alegerile parlamentare din 2012, Most-Híd a repetat performanţa, a intrat în Parlament, fiind acum partid de opoziţie. În Ucraina atunci când relaţiile personale dintre conducătorii Comunităţii Culturale Maghiare din Transcarpatia au devenit tensionate, în 1991 Gajdos István a creat o nouă organizaţie: Uniunea Democrată Maghiară din Ucraina, care mai târziu a intrat în coaliţie cu Partidul Regiunilor al lui Victor Ianucovici, şi, în 2012, a obţinut un mandat parlamentar. Recent, preşedintele Comunităţii Culturale Maghiare din Transcarpatia, Brenzovics László, a devenit şi el deputat în Legislativul din Kijev, pe listele Blocului Petro Poroşenko.

Perspective, consecinţe, posibile reacţii

Apariţia unui partid interetnic (cu dispariţia, transformarea sau rămânerea UDMR după ce acesta părăseşte Parlamentul) ar putea să reprezinte o oportunitate pentru mulţi cetăţeni care azi nu se regăsesc în programul şi în acţiunile partidelor existente. Totuşi, posibilitatea de creştere a unui astfel de partid ar fi limitată tocmai datorită caracterului regional. Având în vedere însă că în România raportul de forţă între putere şi opoziţie este de obicei destul de echilibrat, partidul interetnic regional nu ar putea să formeze singur guvernul, dar ar avea şansa de a decide care dintre coaliţii să aibă majoritatea. Astfel ca şi „făcător de rege” un astfel de partid ar putea să aibă o influenţă mult mai mare asupra politicii româneşti decât i-ar permite procentele pe care le adună la alegeri (astfel de performanţe a avut şi UDMR, în momentele sale de glorie).

Pe de altă parte, apariţia şi succesul unui partid interetnic transilvan probabil că ar reorganiza şi ar reactiva mişcările naţionaliste româneşti. Însăşi existenţa unui astfel de partid ar furniza muniţie pentru cei care adună capital electoral din ameninţarea cu pericolul dezmembrării ţării.

Cel mai interesant ar fi însă de ştiut cum ar reacţiona partidele mari româneşti la o asemenea provocare. Desigur, acest lucru nu se poate anticipa, dar se poate presupune că un astfel de partid ar cataliza o dezbatere publică mai serioasă decât cea de până acum privind autonomia locală şi regionalizarea.

Pe de altă parte va fi interesant de observat dacă partidele româneşti vor încerca sau nu să se pregătească de o asemenea eventualitate prin cooptarea minoritarilor în structurile lor de conducere (cum au făcut partidele din Ucraina) sau prin includerea în programele lor a unor capitole destinate regiunilor. Pentru că, dacă fenomenul va fi mai mult decât o sclipire într-o campanie electorală trecătoare, atunci acel partid care va face primii paşi în această direcţie va avea de câştigat.

Autor: Székely Ervin