Timp de trei săptămâni, pe site-ul nostru www.rador.ro, dar şi pe FB, am încercat să ne provocăm tinerii cititori să ne dezvăluie de ce aleg …să fie buni şi să se implice în proiecte ce pot schimba lumea în care trăim.
Rezultatele au fost surprinzătoare, aşa cum veţi putea vedea, de sâmbătă, când începem publicarea articolelor câştigătoare. În afara premiiilor I, II şi III, s-au acordat 8 premii speciale, care să recompenseze o muncă de calitate.
Le mulţumim tuturor participanţilor, elevi la Colegiul Naţional «Gheorghe Lazăr», şi la Liceul Teoretic «Alexandru Ioan Cuza» din Bucureşti pentru entuziasmul, bucuria şi performanţa lor.
Şi acum să îi cunoaştem pe câştigători:
Silvia Puşcaşu, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” – premiul III
De ce am ales să fiu bun?
Sunt un om. Prin aceasta nu încerc să mă explic. Prin aceasta mă definesc. Sunt deci, prin definiţie, o combinaţie unică de calităţi şi defecte, caracteristici care respectă mai mult sau mai puţin legile morale stabilite de ceilalţi indivizi, ansambluri subiective, la rândul lor, de raţionamente. Etapele psihice pe care le parcurgem de-a lungul vieţii redefinesc, zi de zi, lumea în care trăim. La şcoală învăţăm că elementul definitoriu al omului este raţiunea. Dar, oare, nu este această învăţătură alterată de percepţia subiectivă a unui grup de indivizi?
Eu consider că elementul definitoriu al omului este conştiinţa. Aceasta este, într-adevăr, realizată prin procesul de raţionalizare. La bază, însă, conştiinţa umană oferă mai mult decât libertatea ordonată care ni se pretinde în fiecare zi. Prin ea, ni se oferă libertatea supremă, imprevizibilul. Conştientul devine real prin implementarea activă a subconştientului. De câte ori nu ne-am surprins cu părerile de rău care ne invadau după ce, preocupaţi fiind de problemele noastre personale, am trecut nepăsători pe lângă vreo bătrânică cerşetoare de pe stradă, nereuşind să îi oferim nici măcar o privire de regret? Poate pentru că, în subconştientul nostru, am transpus în acel personaj neajutorat o persoană dragă nouă, sau poate chiar pe noi înşine. Acest fapt denotă, cu siguranţă, egoismul nostru prin prisma căruia supravieţuim. Însă, atâta timp cât acest egoism declanşează automatismul cu care răspundem situaţiilor în care suntem puşi, atâta timp cât instinctele noastre sunt încă vii, faptul că ne gândim încontinuu la noi înşine ne va împinge să trăim, nu doar să supravieţuim. Involuntaritatea inconştientului, de această dată, declanşează procesele afective şi voliţionale cărora ne supunem când devenim conştienţi.
Ar părea clişeic cum eu, ca om, adopt teoria umanismului. Sau poate pur şi simplu sunt o victimă a egoismului. Consider însă că omul este axul în jurul căruia lumea prinde formă. Nu vorbesc aici de om ca individ, ci ca entitate. De aici provin calităţile noastre comune. De asta, de exemplu, o rochie roşie eu o voi percepe roşie, iar tu, tot roşie. Mai mult ca sigur însă, nuanţa este alterată de percepţiile noastre diferite, diferite în urma experienţelor pe care le-am trăit şi care ne redefinesc cu fiecare schimbare pe care o suferim. În esenţă însă, continuând pe exemplu, toate culorile iau naştere dintr-o nonculoare, cea a razelor solare. Aşadar tot ceea ce vedem, ce simţim, ce trăim, este subiectiv.
Acum voi pătrunde în miezul discursului prezent. Când tot ceea ce trăim, ce vedem, ce auzim şi înţelegem este atât de subiectiv, când lumea în care trăim se pliază în fiecare dimineaţă în forma pe care noi o alegem din subconştient, şi când propria noastră conştiinţă suferă transformări majore cu fiecare senzaţie pe care ne-o oferă lumea din jurul nostru, cum mai ştim ce este real şi ce nu, care este totuşi coloana noastră vertrebrală din punct de vedere psihologic?
Aceasta ar putea fi alcătuită din inconştientul nostru. El este singurul care funcţionează prin el însuşi, nealterat de percepţiile noastre. Deşi este considerat că instinctul este cel pe care îl avem în comun cu regnul animal, instinctele noastre ne diferenţiază totuşi, acţionând la un alt nivel.
În definitiv, autenticitatea noastră constă în faptul de a fi buni, de a ne urmări menirea. Expresia “a fi mai bun” nu pare în totalitate corectă, întrucât în procesul de evoluţie nu intervine altceva decât înţelegerea şi ascultarea mai profundă a instinctelor noastre iniţiale. Eu, personal, plec de la premisa că noi ne naştem cu abilităţi infinite şi calităţi excepţionale pe care trebuie, pur şi simplu, să le redescoperim, să le “scoatem din depozit” pe parcursul vieţii, eu cred ca toată puterea trebuie să o căutăm în noi înşine, şi nu în jurul nostru.
Astfel, chemarea noastră spre lumină, spre bine, este premergătoare tuturor celorlalte pe care le derivăm din aceasta pe parcursul vieţii.
Aşa cum reuşim să percepem culorile deschise, luminoase, ca pe un atribut al stării de bine, iar pe cele închise, private de lumina binefăcătoare, ca pe un semn al greutăţii, gravităţii şi mohorîrii, tot aşa reuşesc şi oamenii pe care noi îi considerăm a fi “de succes” să îşi redescopere această chemare spre bine, şi să o urmeze. Putem uşor observa cum talentele pe care şi le amplifică izvorăsc din excepţionalitatea cu care îşi construiesc propriile lor viziuni; instinctele lor îşi păstrează puritatea şi după ce sunt strecurate printre obstacolele pe care le ridică viziunile celorlalţi. Uzuala expresie utilizată în acest context este “să nu-ţi pese de părerile celorlalţi”.
Astfel, aş reformula întrebarea “De ce am ales să fiu bun?” cu “De ce am ales să rămân bun?”, întrucât bunătatea noastră nu reprezintă o alegere, ci o definiţie, o menire, pe când abaterea de la aceasta reprezintă o alegere, ea se abate de la drumul principal, derivă din tulpina care se dezvoltă prin rădăcinile noastre alimentate de hrana roditoare a binelui.
Şi totuşi, de ce am ales să rămân bun? Pentru că, respectându-mi iniţialitatea, am siguranţa că resursele mele nu se vor sfârşi într-o bună, sau mai exact nefastă, zi. Astfel, îmi pot permite să mă joc cu abilităţile mele şi să pot crea ceva care, de ce nu, să devină sursă de evoluţie pentru altcineva. Dacă nu aş fi făcut această alegere, aş fi fost limitată, precum o plantă care, deşi a fost mutată într-un ghiveci mai frumos la prima vedere, ar fi fost privată de lumină şi apă, şi deci condamnată la exterminare.
Fiind realişti, putem realiza faptul că ceva rău nu poate crea absolut nimic decât, eventual, pregătirea pentru o distrugere mai masivă. Eu nu am ales să fiu bună într-o situaţie anume, eu am ales, sau cel puţin tind, să fiu bună în orice situaţie. În fond, orice faptă bună sau orice “de bine” întreprins, ne face în primul rând pe noi să ne simţim bine, să ne împăcăm cu vocea dinlăuntrul nostru, să ne concretizăm existenţa.
Eu am ales să fiu bună pentru că şi ca să exist.
Semnez, Silvia Puşcaşu
