Între 1940 – 1942 colonelul Titus Gârbea (1893 – 1998) a îndeplinit fincţia de ataşat militar la Stockholm şi Helsinki. În această calitatea, Titus Gârbea a cunoscut-o pe ambasadoarea sovietica Alexandra Mihailovna Kollontai (31 martie 1872 – 9 martie 1952) cu care a stabilit o colaboare apropiată.
În ziua care m-am prezentat Stockholm, m-am dus mai întâi la ministrul de externe, domnul Günter, care a ţinut cu orice preţ să mă cunoască fiindcă eu veneam de la Berlin. M-am prezentat cu
ambasadorul României Barbu Constantinescu …. Într-o sală mare, într-un colţ, izolată, ca o pajură pe un stâlp, o doamnă îmbrăcată negru, plăcută la vedere. Îl întreb pe ambasador: “Cine e doamna aceea?” Acesta, încruntat, la mine: “Nu te mai uita! Las-o dracului! Este ambasadoarea sovietică…” Şi i-a tras o vorbă urâtă, românească. “Păi, dumneavoastră aţi primit instrucţiuni de la Bucureşti. Şi ştiţi că rolul meu principal este să supraveghez această <mare vecină>! Prin doamna Kollontai… Aşa că nu sunt de părerea dumneavoastră, că să o dau la o parte…’’, cu vorba aia urâtă pe care a spus-o, “putoarea dracului!” Nu era diplomatic… “Domnule ambasador, dacă dumneavoastră nu vreţi să mă prezentaţi, noi, militarii, ştim să ne prezentăm şi singuri!” În sfârşit, cu chiu, cu vai, m-a prezentat. Doamna Kollontai, o foarte bună diplomată, poate a fost cel mai bun diplomat al ruşilor, stătea retrasă într-un colţ, langa o masă, fără un scaun. Tot corpul diplomatic, vreo patruzeci – cincizeci de personaje, în cealaltă parte a salonului. După ce m-am prezentat, ambasadorul nostru s-a volatilizat. Pentru că la aceea vreme Rusia era blamată şi ostracizată de tot continentul pentru că atacase biata Finlandă cu forţe considerabile, ca să o ocupe de tot! Ei, eu, după ce am fost lăsat singur cu doamna Kollontai, am cerut unui lacheu să ne aducă un scaun şi ne-am aşezat amândoi la taifas şi am stat la taifas vreo două ore. Fiindcă litera “R”, România, venea ceva mai târziu la audienţă. Doamna Kollontai, bună diplomată, s-a întrebat ce caută un român aicea, la Stockholm. Nu [pentru că] România s-ar fi luptat vreodată cu Suedia! Dar pentru că de acolo puteam să observ ceea ce se petrece în Rusia. Mai ales că ruşii nu au admis ataşaţi militari la ambasada română. N-au admis! Au zis că ataşaţii militari, cu ajutoarele lor, sunt nişte spioni, şi atuncea, nu i-a[u] primit. Deci eu aveam o sarcină foarte grea. Nu eram în Moscova, eram la Stockholm, la Helsinki, în ţările baltice, dar în toate aceste ţări aveam surse de unde aduceam informaţie foarte importante. Şi doamna Kollontai a intrat în vorbă cu mine, de una, de alta, am evitat să vorbesc despre politică şi despre război. Nici o vorbă! În schimb, am întreţinut-o, şi ea a rămas foarte surprinsă, cu lucrările ei literare, care nici prin gând nu i-au trecut că au fost traduse la Bucureşti. Pe care eu le citisem cu multă îngrijire, şi i-am vorbit: “Doamnă, le-am citit cu mare interes, aceste lucrări ale dumneavoastră despre femeia rusă în război şi în revoluţie, femeia rusă la cutare şi cutare perioadă sau cutare şi cutare evenimente”. Şi ea se uită la mine, şi zice: “Domnule, n-am crezut niciodată că un ofiţer are să citească lucrările mele. Şi mai ales un român!” Asta a flatat-o foarte mult, eu aveam detalii pe care i le-am spus, şi ea era foarte încântată. Şi la urmă, după vreo două ore şi jumătate de vorbire, când ambasadorul nostru a început să facă gesturi, de la distanţă, ea a spus: “Uite, ambasadorul te cheamă ca să te prezinte la Günter”. Şi ea şi-a luat rămas bun şi mi-a spus: “Orişicând, la orice oră din zi şi din noapte…” Toţi ceilalţi colegi ai mei îmi ziceau: “Domnule, mare noroc ai avut cu această femeie!’’ – era o excelentă diplomată şi în acelaşi timp era şi decanul nostru, al corpului diplomatic.
După ce m-am prezentat ministrului Günter, care m-a ţinut de vorbă cu tot felul de informaţii care interesa[u] Suedia, doamna Kollontai ne-a ajuns şi îmi repetă: “Orişicând, dă-mi un telefon, te aştept, am tot interesul să mai vorbesc cu dumneata!” Problema Basarabiei era la zi. Am discutat cu ea, şi când am ajuns la ambasadă, în ziua pe care am anunţat-o prin telefon, cine credeţi că mă primeşte la paradnaia?! Paradnaia este intrarea principală a unui palat. Primul consilier de ambasadă, flancat de trei colonei, armata de uscat, marina şi aviaţia! Ruşi! Eu am fost cam emoţionat când consilierul de ambasadă îmi vorbeşte româneşte. Îl chema Graur Andrei. Era din Basarabia, de la Orhei. După ce am stat de vorbă cinci minute, doamna Kollontai ne-a primit la etajul doi, acolo locuia ea, împreună cu tot personalul ambasadei. Doamna Kollontai m-a introdus în apartamentul său foarte elegant, plin de fotografii. M-a tratat cu icre negre, piept de curcan, şampanie, coniac. Zice: “Dumneata m-ai primit aşa de bine la Palatul Ministerului de Externe, încât nu am să te uit niciodată! Ai fost singurul diplomat care ai avut simţul şi curtoazia diplomatică pe care ceilalţi nu o aveau!” Şi la urmă, când m-a însoţit la plecare, eu i-am mulţumit cu multă curtoazie pentru că m-a primit ca pe un prinţ, ea mi-a zis: “Vino şi altă dată! Să nu mai vii oficial. Doar să stăm de vorbă şi să schimbăm idei, fiindcă dumneata ai idei pe care nu le-am văzut la nici un ataşat militar străin şi nici ambasador!” De atuncea eu am avut relaţii foarte bune cu această ambasadoare…
Când a fost cu ocuparea Basarabiei, în 1940, ea ca diplomat sovietic susţinea teza sovietică, că Basarabia e pământ sovietic, dar era convinsă că nu este pământ sovietic! Şi i-am spus: “Doamnă, dumneavoastră degeaba căutaţi fel de fel de rotacisme, fel de fel de figuri, să vă convingeţi că este pământ sovietic! Cea dintâi care mi-a demonstrat că este pământ românesc aţi fost chiar dumneavoastră, când m-aţi primit la ambasadă, jos, era Graur Andrei, mâna dreaptă a dumneavoastră, împreună cu cei trei ataşaţi militari. Asta mi-a demonstrat că dumneavoastră sunteţi convinsă că Basarabia este pământ românesc!” Ea zice: “Ei, ce diplomat are România aici, la Stockholm!”… Apoi, doamna Kollontai aproape m-a implorat, mi-a luat amândouă mâinile, şi mi-a spus: “Spune la Bucureşti regelui şi guvernului să nu se împotrivească, fiindcă dacă vă împotriviţi, vine armata şi se pune în discuţie existenţa statului român!” Evident că eu am raportat la Bucureşti.
[Interiu realizat de profesor Ian Scurtu, Octavian Silivestru, 10.01.1994. Arhiva de istorie orală – Radio România]
