„Iubiții mei fii duhovnicești, cu părintească iubire v-am scris aceste cuvinte spre a voastră mângâiere și-L rog pe Bunul Dumnezeu să vă învrednicească a petrece acest mare Praznic al Învierii Domnului în deplină pace și sănătate.
Doamne, nu ne părăsi la ceas de cumpănă și la grele încercări!
Părinților, iubiți-vă fiii!
Fiilor, iubiți-vă părinții!
Și cu toții să-l iubim pe Dumnezeu și scumpa noastră țară, așa cum au iubit-o Brâncoveanu și fiii săi.
Al vostru, al tuturor,
De tot binele voitor
Ioan al Munților”
Este un fragment din Pastorala pe care Înalt Prea Sfințitul Ioan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, a trimis-o pentru fiecare biserică. Mi-a oferit
acest document de suflet când am trecut pragul Episcopiei din Miercurea-Ciuc. O clădire pentru care a lucrat spiritul divin: a fost hotelul Partidului Comunist, iar după 1989, a devenit lăcaș sfânt. Înaltul Părinte a împodobit intrarea cu icoane: harta Daciei Felix, care a devenit mai târziu Grădina Maicii Domnului. Când Apostolul Andrei a pășit pe pământul nostru, l-au întâmpinat dacii cei aspri, iar de sub cușmele lor ieșeau coame neîmblânzite. Alături, este pictat martiriul lui Constantin Brâncoveanu și al copiilor lui. Și toată scara este pictată cu sfinți. „Să-l pui ca etalon pe Brâncoveanu este deosebit. Eu nu am găsit un vlăstar român, care să-l fi iubit pe Dumnezeu și această țară, mai mult decât acest om. Una a fost credința de care nu s-a lepădat, și a doua a fost țara pe care și-a apărat-o cu înțelepciune. El n-a apărat-o cu sabia. Iată că nu arma este cea mai puternică forță de apărare pentru conștiința unui neam și o țară, ci înțelepciunea. Este bine ca omul să aibă fondul lui genetic de inteligență, dar trebuie să aibă și înțelepciune care este dar de la Dumnezeu. Acest om a avut darul înțelepciunii de la Dumnezeu. Cu sabia înțelepciunii a apărat 25 de ani Țara Românească,” îmi răspunde Ioan al Munților la o întrebare pe care tocmai voiam să i-o pun.
„Am venit de la Ierusalim cu o frunză de măslin”
Cu blândețe ageră, Înaltul a rămas același om cald, hărăzit cu multă înțelepciune. Nu a vorbit niciodată și nu a făcut nimic la întâmplare. Fiecare gest simplu este pilduitor, la fel ca vorbele: „La Mânăstirea Izvoru Mureșului și aici, la noi, la Episcopie, este pictat martiriul lui Brâncoveanu. Tuturor oamenilor politici, care trec pe-aici pe la mânăstire, le spun: Cam așa ar trebui să fim. Acesta este prototipul, modelul de domnitor pe care și-l doresc românii, care să nu negocieze în genunchi binele țării și al poporului. Nici teritorial, nici spiritual. Brâncoveanu putea să spună că trece la religia musulmană, venea în țară și scăpa. Așa i-a promis sultanul Ahmed”. E greu de spus ce înțeleg acei oameni politiic, dar se vede…
Pe unde a trecut, Înaltul a lăsat aură de ziditor. De oameni și de lăcașe. Poate de aceea a primit ascultare să meargă printre românii greu asimilați de secui. A înălțat mereu cu privirea spre trecutul românilor. „Eu, când am zidit, cu ajutorul lui Dumnezeu, noua biserică de la Lainici, în pridvor, de-o parte și de alta a ușii de la intrarea în biserică, le-am spus cioplitorilor în piatră să facă două tronuri de piatră impunătoare. Iar de jur împrejur, sunt niște băncuțe din piatră. I-am spus părintelui de ce sunt tronurile acolo. Te va întreba lumea. Să le spui că la noi în vechime, judecata se făcea în pridvorul bisericii și al mânăstirii. Acolo, în pridvorul bisericii se primera poruncă de la domn că din sat trebuie să plece 5, 7, 10 feciori la oștire. După terminarea sfintei liturghii, rămâneau bărbații cu preotul în pridvorul bisericii și stabileau care fecior să plece la oaste. Le dădea binecuvântarea. Tot acolo se hotăra să facă o punte peste apă. Acolo se rostuiau treburile comunității, dar toate în frică de Dumnezeu”.
În jurul lui, s-a profilat un fel de aureolă a ziditorului de punți pentru această regiune foarte încercată pentru români. I-a ajutat să revină la esența lor creștinească.
Chiar când am venit de la Ierusalim, confrații de-aici au crezut că va fi tulburare. Înființarea Episcopiei nu a fost privită cu ochi buni. Unii credeau că este un mare pericol. În primul meu cuvânt rostit în fața a mii de oameni, am spus că eu am venit de la Ierusalim cu o frunză de măslin. În sensul acesta, nu amcăutat sub nicio formă să fac dezbinare și eu am știut că misiunea mea este să-i păstoresc pe românii ortodocși. Și de aceea, le-am și spus preoților: ei au fost așezați acolo pentru românii noștri. Dar că, între timp, au existat și români care, din cauza vremurilor, au trecut la alte confesiuni, și-au pierdut limba și venind preot în localitate, sângele și duhul părinților i-au chemat înapoi. Și chiar dacă avem azi localități în care românii noștri vorbesc limba maghiară, pentru că sunt puțini în unele localități, totuși ei vorbesc cu Dumnezeu în limba română. Și Dumnezeu nu se supără pe ei, chiar dacă mai fac niște greșeli gramaticale. Dumnezeu vede dragostea lor, îi vede rugându-se în limba română. Sunt familii mixte. Am reușit numai prin pace, i-am ajutat să-și repare bisericile. Am găsit peste 20 de biseriri dărâmate în perioada horthystă. Am refăcut bisericile. Din mila lui Dumnezeu, au ajuns la unitate”.
Ocolește discuția despre ajutorul pe care noi ar trebui să-l acordăm ortodocșilor din Harghita-Covasna, dar știu că nimeni nu-l ajută. Români mai chinuiți, în sensul spiritual, decât cei de aici, am întâlnit doar în Transnistria. M-am gândit că aș putea convinge niște oameni de afaceri cu inimă bună să ajute bisericile noastre. Mai ales că unii donează valori importante la Muntele Athos, dar nu aici, în România. Nu a vrut să-mi dea un număr de cont. „Nu e voie…” Am aflat că părintele Galeriu trimitea niște bani aproape lunar pentru a ajuta vreun preot unde parohia are sub 100 de persoane. S-a stins el. Mai este un preot din sud, care a ieșit la pensie și trimite din puținul lui câte ceva.
„Iubită soră Basarabie, îndrăznește!”
Este redundant să mai spun că Înaltul Părinte este un patriot activ. Suferă pentru educația noastră tot mai precară. „Un copil de școală nu știe unde este Oituzul, care e aici, imediat, la marginea județului Covasna, spre Brețcu. Acolo au fost lupte crâncene. Atunci și-au dat viața mii și mii de feciori români din părțile Valahiei și Moldovei pentru reîntregirea spațiului nostru românesc. Și de aceea, eu am spus de multe ori că hotarele namului nostru românesc nu au fost desenate cu cerneală, ci cu sânge. Și de aceea, nu putem vorbi de mișcări, de ruperi de țară. Păcat că nu am reușit pe linie diplomatică nici acum, când ne aflăm în casa NATO, în clubul Uniunii Europene, să reîntregim teritoriul. Suntem singura țară asupra căreia acționează și acum pactul Molotov-Ribbentrop. Deși, toate țările și-au rezolvat problemele. Germanii și-au luat cu târnăcoapele zidul Berlinului acasă. Noi suntem singura țară frântă. La Izvoru Mureșului, am sfințit un drapel de 150 de metri de lung și lat de patru metri și jumătate. El a ajuns la Chișinău. Am scris un mesaj pe el: Iubită soră Basarabie, îndrăznește! De aceea, spun că trebuie să ne raportăm la Brâncoveanu. El a ținut țara cu sabia în cui.”
Noi avem frontierele marcate în Biblia poporului român
Nu simt în vocea lui nici urmă de patetism atunci când vorbește despre lucrurile noastre grave, de care ne aducem aminte tot mai rar în spațiul public. Cred că fiecare politician ar trebui să treacă pe la Înaltul Părinte măcar o oră de zăbavă sufletească:
„Nu am reușit să ne impunem în Parlamentul European cu proiectul nostru de țară. Tot timpul se vorbește de proiecte de infrastructură. Pentru numele lui Dumnezeu, dar care este cel mai mare proiect de infrastructură pentru România? Refacerea țării. Ce faci mai întâi: îți cumperi mașină și abia apoi îți ridici acoperișul la casă sau mai întâi faci acoperișul? Nu avem acest proiect de țară, dar ne place la 1 Decembrie să vorbim de înaintașii noștri. Ce-o să zică generațiile care vin despre noi, când va trece pe la crucea mormântului meu, dacă nu reușim într-un timp relativ scurt să ne unium țara? Măi părinte Ioane, ați făcut voi ceva pe–aici, dar totuși generația voastră nu ați făcut reîntregirea țării! Este un proiect singular, este un proiect european și de legitimitate pentru că frontierele României noi le avem marcate în Biblia poporului român. Poporul lui Israel astăzi își apără fiecare colțișor de țară pentru că ei au documente de treii mii de ani din Scriptură, unde scrie de unde și până unde este țara lor. De la poalele muntelui Hermonului. Țara pe care le-a dat-o lor bunul Dumnezeu. Iar noi avem și noi Biblia neamului nostru românesc: în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu, un profet al neamului românesc, pe care l-a lăsat Dumnezeu să scrie și el câteva cuvinte, a spus: „De la Nistru pân-la Tisa și de la Hotin și pân-la Mare”. Acestea sunt cuvintele sfinte pentru noi românii. Și atât! Nu ne trebuie nimic mai mult. Aceasta este în conștiința neamului nostru românesc, în cele patru puncte cardinale, marcate în poezia lui Eminescu. Și oricine ar fi și oricine va veni, orice domn în această țară, niciodată nu va trebui să treacă dincolo de acest spațiu lăsat de Dumnezeu pentru români. Și Dumnezeu spune: „Acesta este spațiul pe care vi l-am dat vouă, nu intrați peste nimeni!” Fiecare șef de stat după 1944 a primit unul de la altul această Biblie românescă, în care scrie: „De la Nistru pân-la Tisa și de la Hotin și pân-la Mare”. Chiar și comuniștii. Este certificatul cu care noi ne prezentăm în fața Națiunilor Unite, în fața Europei. Nu am văzut niciodată o unitate a europarlamentarilor români, adunați sub tricolor și care să spună: Facem un proiect pe care îl propunem spre dezbatere în cadrul Parlamentului European, fără războaie. Ajutați-ne!”
Înțelepciunea conducerii
El a fost artizanul „păcii de la Cozia”, după ultima mineriadă. „De ce v-ați implicat într-o lucrare așa de lumească?”, nu m-am putut abține. „M-au întrebat mulți de ce m-am dus acolo la negocieri. Erau fostul premier Radu Vasile, fostul ministru de la Finanțe Decebal Traian Remeș. Și am spus: Când se cuvenea să merg: după ce se trăgea în mineri și ar fi murit poate zeci, sute, mii de oameni, să mă duc la parastas? Chiar dacă preotul e chemat la parastas, mai bine mergem la viață. Dumnezeul nostru este viu. Cear fi fost să mă duc în fiecare an la acei oameni din Valea Jiului, pe care i-am cunoscut, și să aprind o lumânare? Ce e mai important: să mergi cu flori sau să te duci cu sufletul și să eviți tragedia?”
Apare în mod recurent la el formula „înțelepciunea conducerii”, a deciziei politice. Brâncoveanu este un exemplu din istoriue. „Urnirea din Palatul Victoria” este opera lui, deți momentul e încă puțin cunoscut. „Era totul blocat. Radu Vasile primea telefoane să nu meargă, să nu negocieze. Cum se spune acum, că nu trebuie negociat cu teroriștii. Dar iată că la ora actuală, nu se negociază cu Hamasul din Fâșia Gaza? Pentru că nu ai ce face. Dacă nu se discută cu separatișrii din Ucraina, îți place, nu-ți place, ei sunt partenerul de dialog.”
Un Deceneu în Egipt
Tradiția spune că vechii peoți ai dacilor mergeau în Egipt pentru continuarea formării spirituale. Ioan al Munților a urmat din proprie inițiativă studii de egiptologie, iar concluzia acelor ani este demnă de urmat:
„Studiile de egiptologie și orientalistică m-au ajutat și mai mult să-mi iubesc neamul și țara. Văzând în Orient cum au un cult pentru legende, pentru că mitul a fost vehiculul prin care s-au transmis din generație în generație marile adevăruri ale unui popor. Am văzut cum își respectă fiecare urmă de civilizație. Și am spus că și noi, cu atât mai mult, trebuie să ne respectăm orice urmă de cultură materială sau sprituală. Noi nu exploatăm foarte mult miturile și legendele din spațiul nostru. Nu avem scrieri din vechimea îndepărtată, dar au venit legende extraordinare spre noi. Una foarte frumoasă spune că un împărat bizantin avea un fecior și dorea să-l însoare. Și atunci a trimiss în Bizanț peste tot mesageri să caute o tânără. Și a umblat în tot Bizanțul și au trecut Dunărea în Valahia. Și acolo, într-o seară, s-au oprit la poarta unui român. Și s-au uitat și au văzut cum o femeie mulgea vaca, apoi, într-o strachină, lângă talpa casei, a turnat lapte. Și a ieșit de sub casă un șarpe și a băut laptele din strachină. Și atunci ei au văzut și au zis: fericit trebuie să fie poporul acesta care își hrănește și șerpii cu lapte”. Legendele despre facerea Pământului sunt extraordinare. Am învățat din Orient că trebuie să te duci la izvoarele neamului tău pentru că rădăcinile sunt acelea care țin un copac să nu-l bată vânturile și vremile. Trebuie să ne descoperim mereu rădăcinile neamului nostru”.
Nu trebuie să vindem pământul plin de sfinte moaște
Cine vorbește mai mult despre identitatea unei națiuni? Produsul intern brut? Rachetele balistice? Înaltul Părinte are o parabolă și aici:
„Înainte de 1989, eram la Mânăstirea Lainici, în defileul Jiului. Treceau niște generali români dinspre București spre Transilvania. Eu le-am prezentat mânăstirea și le-am vorbit despre Tudor Vladimirescu, care s-a refugiat din calea turcilor după 1812 la mânăstire. Acolo a stat travestit în haine călugărești. Și Tudor a fost un simbol. „Domnilor generali, este bine că vă duceți în Transilvania, să cercetați starea militarilor noștri. Dar va veni vremea când nu numărul tunurilor și tancurilor vor apăra Transilvania, ci atunci când vom putea demonstra comunității internaționale că este românească după numărul de biserici, de mânăstiri și de cetăți vechi. Acelea stau în fața instituțiilor internaționale când se pune problema trasării frontierelor unei țări. După al Doilea Război Mondial, când s-a trasat granița cu Ungaria, a fost din fericire acolo și un general rus printre cei care cartografiau. Până unde mergem cu granița spre vest? Și rusul ar fi spus: Până unde vom găsi biserici ortodxe, acolo ne oprim. Și dacă vă duceți, veți vedea că s-a respectat această realitate. Cu mici excepții. Unde era granița noastră azi pe frontiera de nord, dacă Ștefan cel Mare nu se înmormânta la Putna? Dacă se înmormânta la Căpriana, dincolo de Prut, era posibil ca pe-acolo să fi fost frontiera actuală. Așa că eu am scris o lucrare despre spațiul românesc. În virtutea liberei circulații a terenurilor, banilor, oamenilor etc., se vinde foarte mult pământ românesc. Și am spus că noi nu putem să ne vindem pământul acestei țări pentru că este plin de sfinte moaște. Spațiul nostru românesc este un Antimis plin cu sfinte moaște, pe care noi slujim lui Dumnezeu și neamului nostru românesc. Cum putem să-l înstrăinăm?”
„Și aici este mâna Mântuitorului!”
Vechii daci își trimiteau preoții în Egipt pentru întregire spirituală. Ioan al Munților a făcut studii biblice la Ierusalim, dar a mers și în Egipt pentru cercetări de egiptologie. Lucru rar la noi. „Eu am plecat la Ierusalim pentru studii biblice. Și văzând acolo că se fac și cursuri de egiptologie și orientalistică, m-am înscris la două doctorate concomitent. Decizia a fost a mea. Astăzi aș fi șchiop în cultura mea, dacă nu făceam egiptologie și orientalistică pentru că acestea au fost înaintea Bibliei care s-a scris pe fondul cultural al lumii Orientului. Eu mi-am dat seama că niciodată nu voi înțelege Noul Testament și toată Biblia, fără să cunosc temelia pe fondul căreia s-a scris Scriptura. Cultura egipteană și-a tras izvoarele din Sumer, din Mesopotamia. În Egipt am călătorit peste 10.000 de kilometri. Eram 20 de studenți la Ierusalim și 24 de profesori și nu puteai să pleci în Egipt dacă nu-ți luai examenele la egiptologie. Când am venit de-acolo eu mai puteam opera doar cu module de o mie de ani. Acolo am văzut cum se naște și moare o civlizație. Cum se construia o cetate și cum murea. Aș putea spune ce va fi cu România peste câteva sute de ani, peste o mie de ani… Eu văd în evoluție acum, așa după cum am înțeles Egiptul. Dar dacă voi spune tot ce văd despre viitorul Europei, s-ar putea să spună careva că este SF sau că am făcut vreo profeție, cum s-ar spune peste două-sute de ani. Eu văd sociologic, științific cum evoluează societatea. Cultul Soarelui la egipteni este Ra. Obeliscurile la care se uită toată lumea semnifică o rază de soare, care țâșnește. La noi avem alte împletituri pe porți, funia. Problema este că, cu cât te duci mai mult în istorie și treci dincolo de istorie, se găsește această unitate de gândire ancestrală a omenirii.”
S-a făcut aproape noapte și trebuie să plec. Florile de la intrare parcă ar fi acum acuarele fără contur. Aici a fost hotelul Partidului Comunist. Înaltul Părinte i-a dat parcă un fior sfânt clădirii, prin muncă și rugăciune. „Și aici este mâna Mântuitorului. Când a spus „Iubiți și pe vrăjmașii voștri”, a afirmat unul din marile adevăruri. Hotelul l-a proiectat un arhitect care era membru de partid. Au lucrat și români, și unguri, și în ziua de Crăciun. Noi am fost judecați de unii vorbitori pe la televizor că Biserica se ruga pentru conducătorii bisericii și pentru poporul român. Iată că partidul comunist și-a lăsat averea bisericii după 1990. De 20 de ani funcționăm aici”.
Viorel Patrichi
