Ilinca Andreea Duţă: „De ce am ales să fiu un om bun: Dumnezeu ştie !”

Timp de trei săptămâni, pe site-ul nostru www.rador.ro, dar şi pe FB, am încercat să ne provocăm tinerii cititori să ne dezvăluie de ce aleg …să fie buni şi să se implice în proiecte ce pot schimba lumea în care trăim.

Rezultatele au fost surprinzătoare, aşa cum veţi putea vedea, de sâmbătă, când începem publicarea articolelor câştigătoare. În afara premiiilor I, II şi III, s-au acordat 8 premii speciale, care să recompenseze o muncă de calitate.

Le mulţumim tuturor participanţilor, elevi la Colegiul Naţional «Gheorghe Lazăr», şi la Liceul Teoretic «Alexandru Ioan Cuza» din Bucureşti pentru entuziasmul, bucuria şi performanţa lor.

Şi acum să îi cunoaştem pe câştigători:


Ilinca Andreea Duţă, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” – premiul special pentru scriitură analitică

 

De ce am ales să fiu un om bun : Dumnezeu ştie !

― Unde îţi ţii, Doamne, lumânarea ?

            ― În poală de grânar, sub ochi de humă mut,

                 În vatră de amor, sub pântece de sfinx,

                 În leagăn de placentă, străvechi adamic lut ―

                 Un piept de om aievea, strunjit în crucifix.

            Fiecare specie îşi are ochiul îndreptat eudemonic. Contingenţa între codul de conservare fizică stricto sensu, instinctul, şi complementul de fiinţare extinsă, afectul, determină, pentru natura extraumană, fixarea unei zone de fericire. Gâza se manifestă extatic în zigzaguri mahmure. Vâscul nunteşte parazitar cu tulpini asociate.

            Omul este un spirit de sinteză. El concentrează subconştient un fond comun vegetal ― căci se distinge printr-un tropism eudemonic, o îndreptare reflexă spre un centru de captare ― şi animal, prin împărtăşirea unităţilor de instinct si afect proprii făpturilor abilitate senzorial şi mobil. Însă omul se ridică deasupra regnului sau biologic, într-o permanentă convertire transcronos întru spirit, cu mijloacele intelectului său sensibilizat. Conform tropismului originar, spiritul se orientează prin sine, prin corpul său eteric centripet, către lumină. Care este, în macrocosmul intestin, luminătorul ?

            Singur, Binele. Binele ca scop, aşa cum apare el în teleologia aristotelică : „Scopul acesta, când e vorba de fiecare caz în parte, este binele său, iar când e vorba de Natura în ansamblul său este Binele absolut.”

            Binele l-am cunoscut prin Dumnezeu : o cunoaştere eudemonică. Ceea ce sunt ca subiect cognitiv si purtător de Eros, datorez aflării Binelui, căci Binele e miez de cunoaştere şi de iubire şi scop al marii căutări. Divinul îl găsesc în toată coloraţia Binelui, în orice formulă paradiziacă de manifestare ontologică, în orice puseu de spirit etic. Dumnezeu e purtător de Bine universal şi toate feţele Binelui sunt feţele Sale.

            Cunoaşterea este acea formă de etică duală, infiltrată paralel în ego şi alteritate printr-o complementaritate direcţională : introspecţie şi cercetare exterioară. Prin autocunoaştere, ajung să posed conştiinţa codului identitar, a esenţei intelectual-morale, a Binelui dinăuntru, iar exteriorizarea cognitivului mă împinge către înţelegerea unitară a Binelui în sensul clasicizării conceptului ca universal aplicabil societăţii. Pot interioriza sensul eticii şi al alegerii etice în raport cu numita cunoaştere prin recunoaşterea contingenţei : aleg Binele ca sediment de substanţă în asimilarea cunoaşterii, căci cunoaşterea neasociată Binelui e o instrucţie stearpă, fără fundament şi orientare finalistă, fără percuţie spirituală, ataşată epidermic.

            Cunoaşterea specializată se adresează unui efectiv elitist, fără ca Binele să devină exclusivitate, întrucât Binele se propagă eteric în toate formele edenicului : iubirea ― cel mai luminos contur al umanului, cunoaşterea folclorică si filozofia populară, religiozitatea şi privirea către înalt, empatia şi conştiinţa aproapelui. Aleg Binele ca ax totalizator în revelarea acestor expresii.

            Între toate arborescenţele Binelui, iubirea este fiinţarea-suprafenomen, prin excelenţă eudaimonia ― o metamorfoză în transcendent, refuzată explicabilului şi referinţei prin afirmarea misticii sale autorevelatoare. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om seamană în ograda Binelui, germenul umanului spiritualizat. Eu cunosc Binele, eu cunosc iubirea, pe care, analog, mi-o insuşesc vital. Binele reiterează eudaimonia divină.

Binele fiinţează deasupra.