În timpul celor două războaie mondiale la care a participat, generalul Titus Gârbea a asistat la numeroase atacuri sângeroase dar şi la rezistenţe disperate. Şi în toate cazurile a fost impresionat de puternicele sentimente de dragoste de ţară ale soldaţilor români, sentimente cultivate încă din anii copilăriei.
Patriotismul!.. Ei bine, în ceea ce priveşte aceasta, la noi, în casa noastră, tata era urmaş de-al lui Tudor Vladimirescu, de la Gorj, iar mama mea era din Făgăraş, fată de preot ….. Deci, atmosfera în casă era
de mare patriotism. Îmi aduc aminte cum ne punea la icoane, şi acolo la icoane erau martirii neamului, Horia, Cloşca şi Crişan, în cap cu Mihai Viteazul. Şi cântam şi ne rugam la Dumnezeu pentru pomenirea lor. În partea astalaltă era regele. Regele! Eram foarte regalişti! Foarte monarhişti!.. Toţi! … şi atunci se cânta Trăiască Regele!, şi după ce ne săturam noi cu cântece din astea, venea tata şi ne spunea: “Ei, acuma o să cântaţi şi Marşul lui Tudor Vladimirescu!” Din această mică povestire, înţelegeţi că era un spirit patriotic în casă. Spiritul în armată şi în corpul ofiţeresc era pentru unirea cu Transilvania. Ăsta era gândul nostru, al tuturor. În sfârşit, a venit războiul, toţi am alergat la arme… Entuziasmul în 1916 era datorită naţiei. Naţia era patrioată. Naţia care a făcut Unirea Principatelor cu mare, mare entuziasm, naţia care a făcut războiul de la ’77 pentru neatârnare, cu mare patriotism, avea sădit în suflet patriotismul. După înfrângerile din 1916 şi retragerea în Moldova, spiritul patriotic era încă solid, aşa de solid încât în anul următor, în 1917, toate bătăliile noastre au fost victorioase: şi la Oituz, şi la Mărăşeşti mai ales.
[Interviu realizat de profesor Ioan Scurtu şi Octavian Silivestru,10.01.1994. Arhiva de istorie orală – Radio România]
