Timp de trei săptămâni, pe site-ul nostru www.rador.ro, dar şi pe FB, am încercat să ne provocăm tinerii cititori să ne dezvăluie de ce aleg …să fie buni şi să se implice în proiecte ce pot schimba lumea în care trăim.
Rezultatele au fost surprinzătoare, aşa cum veţi putea vedea, de sâmbătă, când începem publicarea articolelor câştigătoare. În afara premiiilor I, II şi III, s-au acordat 8 premii speciale, care să recompenseze o muncă de calitate.
Le mulţumim tuturor participanţilor, elevi la Colegiul Naţional «Gheorghe Lazăr», şi la Liceul Teoretic «Alexandru Ioan Cuza» din Bucureşti pentru entuziasmul, bucuria şi performanţa lor.
Şi acum să îi cunoaştem pe câştigători:
Elena Denisa Glăvan – premiul special pentru cel mai bun stil
De ce am ales să fiu bun?
Într-o lume în care moto-ul „Toți pentru unul și unul pentru toți!” nu se aplică nici măcar într-un cerc restrâns de prieteni și în care bunătatea și-a pierdut adevărata semnificație chiar și în cadrul familiei, e greu să alegi să rămâi bun indiferent de situațiile cu care te confrunți.
Acum ceva timp, după o lungă discuție cu tatăl meu despre tot felul de subiecte, am decis să încerc să fiu o persoană cu suflet bun timp de o zi, indiferent de evenimentele ce urmau a se petrece pe parcursul a 24 de ore. Pentru mine, un omul cu sufletul bun este cel care zâmbește celor din jurul său chiar și atunci când totul în viața sa se destramă, care are puterea de a-i ajuta pe ceilalți fără a se gândi că va primi ceva în schimb, cel care înțelege că bunătatea nu ar trebui să fie o alegere, ci ceva care își are rădăcinile în interiorul nostru. Așadar, consideram pe atunci că va fi o adevărată provocare pentru mine să termin cu bine acea zi, eu fiind genul de persoană detașată de majoritatea lucrurilor din jurul meu.
În ziua următoare, m-am trezit zâmbind, sperând că totul va fi bine și că voi reuși să mențin gândurile negative departe de mine și să las deoparte instinctele nefavorabile „misiunii” mele. În drum spre liceu, nu am zâmbit tuturor persoanelor cu care făceam contact vizual, ci doar celor ce am considerat că au nevoie de ceva care să-i desprindă măcar pentru un moment de locurile întunecate ale minții lor. Imediat ce am intrat în clasă, am spus „Bună dimineața!” tuturor colegilor mei, zâmbind – lucru atipic mie, pentru că diminețile nu erau pe placul meu, în general. Am încercat să răspund la toate orele, indiferent de intensitatea interesului meu cu privire la cursurile respective. Mereu am compătimit profesorii care sunt ignorați și nu reușesc să desfășoare activitățile propuse, din cauza elevilor. Este un lucru demn de admirat să fii tot timpul pregătit și încărcat cu răbdare, gata să mergi până în pânzele albe pentru a fi auzit – totul doar ca să poți învăța o mulțime de copii ceva ce va fi de folos în viitor. E greu să reușești să fii blând și să pui problemele personale într-un seif din suflet, ca să te dedici unor persoane ce nu îți vor oferi în schimb decât bucuria de a-i vedea reușind în viață.
După terminarea orelor, știam că, în fața cafenelei din apropierea liceului, va fi acea bătrânică ce vinde flori și îndură frigul și indiferența oamenilor zi de zi. Nu sunt genul de persoană care oferă bani celor nevoiași, am preferat să îi dăruiesc mâncare și apă și să-i spun să fie puternică în timpul ce i-a mai rămas. Văzând-o plângând și auzind-o mulțumindu-mi în repetate rânduri, am simțit o căldură în interiorul meu cu care m-am întâlnit rareori până atunci. Nu m-a lăsat să plec până nu am primit buchetul de flori creat de ea, pe care l-am oferit ulterior mamei mele. Întotdeauna am iubit momentele în care mama zâmbește, mai ales dacă veselia sa se datorează faptelor mele. După aceasta întâmplare, m-am oprit în Parcul Izvor și am stat pe bancă, privind în jur. O fetiță a venit la mine, cerându-mi să mă joc cu ea. Am pasat mingea sa de la una la cealaltă de câteva ori, apoi am considerat că e momentul să plec. Mi-a zâmbit călduros și m-a strâns în brațe. Atunci, am început să simt că sunt o persoană bună.
Acasă, am pregătit masa și am ajutat-o pe sora mea mai mică să își rezolve temele – de obicei, nu ne vorbeam prea mult. De data aceasta, a avut încredere că nu o voi mai refuza când mă roagă să își petreacă ziua alături de mine, cum fac în majoritatea timpului. A fost una dintre clipele în care „acasă” chiar a însemnat acasă pentru mine.
La sfârșitul zilei, tatăl meu m-a întrebat dacă mi-a fost greu să fac toate acele fapte de care i-am povestit. El e genul de persoană cu suflet bun, dispusă să ofere puțină afecțiune oricui. Îmbrățișarea din acea seară și afirmația „Sunt mai mândru de tine ca niciodată.” mi-au rămas întipărite în… suflet.
Așadar, de ce am ales să fiu bună? Pentru că, într-adevăr, pentru mine a fost o alegere la momentul respectiv. Ceea ce a început ca o provocare a sfârșit prin a fi un mod de a trăi pe care mi-aș dori să fiu capabilă să îl respect în fiecare zi. Consider că bunătatea constă în lucrurile mărunte pe care le facem, în momentele în care acordăm atenție celorlalți, în care ne permitem să respirăm adânc și să privim viața cu alți ochi. Oamenii buni nu sunt sfinți și lipsiți de părți negative, nici pe departe. Însă, atunci am înțeles că fiecare persoană are sufletul bun și poate împărți bunătate în jurul ei, trebuie doar să privească adânc în interiorul său și să găsească puterea și dorința de a face asta. Am ales să fiu bună pentru că pot face asta, pentru că îmi doresc și pentru că am speranța că, într-o zi, bunătatea nu va mai fi considerată o calitate, ci o parte din noi. Pentru că vreau să schimb ceva. Începând de atunci, am încercat să fiu bună în fiecare zi, nu tot timpul reușesc, dar știu că voi putea face asta cândva. Bunătatea, pentru mine, e fericire.
Tu de ce n-ai alege să fii bun? E gratis!
