Ca urmare a destrămării Imperiului austro-ungar la terminarea primului război mondial, la 20 noiembrie 1918 Marele Sfat al Naţiunii Române din Transilvania şi Ungaria, prin Consiliul Naţional Român Central a anunţat convocarea Marii Adunări Naţionale la Alba Iulia. Adunarea a avut loc la 1 decembrie 1918 prin prezenţa unui numar impresionant de români. Cei 1228 de delegaţi oficiali, care reprezentau toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, au votat o Rezoluţie prin care se hotăra Unirea Transilvaniei, Crişanei, Banatului şi Maramureşului cu Regatul Român. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce a dat Adunării înfăţişării unui mare plebiscit popular, a fost prezenţa poporului. Din toate ţinuturilor locuite de românii de peste Carpaţi, au sosit la Alba Iulia peste o sută de mii de oameni, care au aprobat entuziaşti hotărârea unirii cu Regatul Român. Unul dintre martorii acestui istoric eveniment a fost generalul Titus Gârbea.
În 1918 eu eram la Botoşani în cadrul Şcolii de artilerie, eram numai locotenent, şi am venit la Bucureşti, pe o zi geroasã şi pe o zãpadã groasã. Aici, când a sosit guvernul, din partea ardelenilor, erau foarte bine organizaţi, s-a primit invitaţia ca sã trimeatã o delegaţie la Alba-Iulia, în ziua de 1 decembrie, când toatã Transilvania, în mod plebiscitar va vota Unirea cu Ţara. Atunci Ionel Brãtianu, care nu era la guvern, dar care trebuia sã plece la Paris unde era congresul de pace, ca şef al delegaţiei României, a zis: “Nu, nu trimitem o delegaţie importantã, cu mitropoliţi, cu prim-miniştrii, cu miniştrii, cu generali, cã [maghiarii] or sã zicã ca la Alba-Iulia, în aceastã mare adunare, aceastã delegaţie a fãcut ingerinţe şi aşa s-a fãcut unirea românilor din Transilvania cu cei de la Bucureşti. Trimitem un ofiţeraş care a fost pe front, care a fost în rãzboi, şi dacã se poate, care sã fie ardelean.” Secretarul general, generalul Ioan Rãşcanu, basarabean, mare român, cu care am fãcut rãzboiul cot la cot, zice: “Pãi, îl avem pe acest ofiţer, un ofiţer care a fost pe front, sub comanda mea, foarte bun, priceput, vorbeşte franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte.” Şi mi s-a spus: “Nu te pui în vedere, asculţi, sã fii atent, ai sã priveşti şi sã înregistrezi, ca dupã aceea sã vii la Bucureşti, sã ne spui cum a fost. Atât din partea noastrã, aşa rãspundem la invitaţia frumoasã care ne-au trimis-o. Trebuie sã pleci, şi pleci nu cu trenul – cã trenurile nu mergeau – o sã pleci cu automobilul, pe zãpada asta mare.” Eu aveam 24-25 de ani. “Îţi iei douã maşini, dacã una se stricã sã o ai pe a doua şi iei şi a treia maşinã atelier, ca sã faceţi reparaţiile, cã prin Carpaţi, prin munţii aceştia, sunt zãpezi mari.” Am primit un ofiţer de ajutor, un sublocotenent, Bişbucu îl chema, si doi vânjoşi subofiţeri şi vreo patru mecanici care sã repare pe drum. Drumul era lung, plin de zãpezi. În ziua de 25 noiembrie am plecat de la Bucureşti, pe zãpadã mare. Seara am ajuns la Azuga unde mi s-a spus: “Nu treceţi prin Braşov, pentru cã acolo sunt nemţii care se retrag cãtre Germania. Luaţi-o pe la Râşnov.” De la Predeal eu am luat-o la stânga, nu m-am mai dus la Braşov. Aşa am reuşit sã trec Carpaţii, destul de uşor. În Transilvania, în Munţii Perşani am gasit zãpezi aşa de mari … acolo a fost greu. În noaptea de 29 cãtre 30 [noiembrie] am ajuns la Sibiu. Aici, la Sibiu, am dat peste organizarea acestor mari patrioţi care erau românii din Ardeal şi care doreau unirea cu Ţara. Aici am dat peste Ionel Pop, care era nepotul lui Cicio Pop. Cicio Pop era în conducerea acestei mari mişcãri plebiscitare unde preşedinte era marele patriot Pop de Bãseşti – bãtrân, se emoţiona şi plângea foarte repede când vorbea despre România şi despre unirea cu Ţara. Când am sosit la Sibiu, m-am înfiinţat şi eu la Consiliul Superior care erau remanenţe ale Partidului Naţional Român. Nu mai putea de bucurie acest Ionel: “Mã pregãteam sã plec şi eu la Alba-Iulia, merg şi eu cu voi!” Am vãzut maşina lui, era o maşinã mai micã, mai uşoarã. “Mergi cu maşinile noastre, dar sã meargã şi maşina dumitale, sa fim un convoi de patru maşini.” Ca sã pot sã rãzbesc, cu mintea mea de tânãr patriot şi tânãr ofiţer, am pus la toate aceste maşini drapele americane, româneşti şi, bineînţeles, franceze, engleze şi italiene. Şi toatã lumea care ne vede cu drapelele acelea, credea cã suntem Comisia de Control a Armistiţiului, va sã zicã ceva oficial şi ceva cu greutate.
Şi când am ajuns la Alba-Iulia, am vãzut pe Câmpul lui Horea, acela care se întinde de la Cetatea Alba-Iulia şi pânã la Mureş o lume imensã, fiecare judeţ îşi avea ocolul lui, cu cãruţe, chiar care cu boi şi corturile împodobite cu drapele şi cu ghirlande de brad. Tot Ardealul era acolo prin reprezentanţii săi. Era o frumuseţe! Fiecare judeţ îşi avea o porţiune unde avea loc de mâncare, de dormit, de rânit caii, furaje etc. Oraşul era plin de cãruţe, toate erau trase pe dreapta, cu cai foarte frumoşi şi care cu boi. Foarte mulţi veneau cu trenul, pentru cã personalul, mecanicii, toţi erau români. Trenuri au adus poporul la Alba Iulia de la Sighetul-Marmaţiei şi de la Timişoara, din Banat. Toţi erau îmbrãcaţi în costumele naţionale Şi drapelele româneşti nu aveau culorile verticale, erau orizontale, roşu, galben şi albastru. Şi strãzile erau pline de lume, de români ardeleni.
Şi eu când am vãzut Câmpul ãla a lui Horia, eu, care când eram copil mic mã rugam la Dumnezeu pentru mila şi pentru odihna acestor eroi, mi-am zis: “Iacã, acum, aceşti martiri ai neamului îşi primesc rãsplata cuvenitã!” Şi îmi aduc aminte cã am şi lãcrãmat, cum, de altfel simt şi acum cã mi se ridicã lacrimile. Era un entuziasm şi lume pe toate strãzile. Românii ardeleni sunt mari patrioţi, mai patrioţi decât regãţenii. Şi împreună cu Ionel Pop – care era cu mine în prima maşinã, maşina frumoasã, mare, solidã – am intrat în cetate chiar pe sub poarta aceea mare unde au fost închisi Horea şi Cloşca şi de unde au fost conduşi la moarte. M-am dus în cetate, în sala unde garnizoana austro-maghiarã îşi fãcea petrecerile. Această sală se numea Casino sau Cazina. Acolo m-au prezentat personajelor care pregãteau unirea. Când m-a prezentat acolo, ei, încântaţi, sã mã puie pe mine în primul plan. Şi am zis: “Nu, Excelenţã – cum m-am adresat eu episcopilor care erau de faţã, era [Iuliu] Hossu şi cu [Miron] Cristea, care mai târziu a devenit patriarhul bisericii noastre – vã rog ca pe mine sã mã puneţi la coadã, undeva, în colţ, sã nu mã vadã nimeni, sã nu ştie cã eu am venit de la Bucureşti.” Aceşti oameni încercaţi în lupte şi-au dat seama că acţiunea de la Alba-Iulia trebuie sã fie ardeleneascã, pentru că ardelenii vor sã se uneascã cu Ţara. Şi atunci Cicio Pop a zis: “Da, înţeleaptã mãsurã şi de aceea pe dumneavoastrã o sã vã punem lângă o fereastrã.” Acolo, era un grup de femei ardelene, îmbrãcate frumos în costume naţionale. Le-a spus: “ Uite, vã aduc pe acest fecioraş care a venit de la Bucureşti, sã-l pãziţi sã nu se apropie nimenea de el.” Şi când m-au vãzut pe mine, eram şi eu atunci tânãr: “Oh, pãi, lasã, cã l-om pãzi noi pe acest fecioraş!” Asta era în noiembrie, ultima zi, 30 noiembrie 1918.
A doua zi, pe 1 Decembrie, în mijlocul sãlii erau mese puse una lângã alta şi pe aceste mese o mulţime de dosare groase, toate erau dosare de la diferitele comitate cum se chemau atunci, sau judeţe cum se cheamã acum, unde cei care nu au putut sã vie au semnat cã ei sunt întru totul sã se facã unirea cu Tara. În sala Cazinei, într-o parte, mai în fund, era un podium pe care erau mai multe mese, şi pe acest podium trebuia sã stea Comitetul Central, sub conducerea lui Pop de Bãseşti, care era numit de popor “Baciul”. Alãturi de el era un eminent jurist şi un splendid bãrbat, Vasile Goldiş.
Abia aveam loc în salã. Mai erau o serie de agenţi de legãturã cu ocoalele de afară pentru cã tot poporul vroia sã ştie ce se face, cum se face, cum merge, aşa că ãştia fãceau legãtura şi ziceau: “Acum vorbeşte cutare, cutare şi cutare, acum a venit cutare şi cutare.” Şi era un du-te vino, de la sala Cazinei, prin cetatea, afarã din cetate care dãdea imediat în Câmpul lui Horea. Şi [agenţii de legãturã] se urcau sus, pe tribuna care a improvizat-o fiecare judeţeţ şi de acolo îi ţinea la curent pe toţi. Mulţi plângeau, foarte mulţi plângeau. Pop de Bãseşti, care era preşedintele de vârstã şi preşedintele de onoare, fiind cel mai bãtrân dintre ei şi un mare, mare român, când a început sã vorbeascã, dupã prima frazã l-a podidit lacrimile. Dupã aceea a vorbit Cicio Pop. Apoi au vorbit vlãdicii [Miron Cristea şi Iuliu Hossu], foarte frumos, nu a mai fost atunci deosebirea dintre uniţi şi neuniţi, [dintre ortodoxi şi greco-catolici], toţi erau români.
De la Alba Iulia eu am plecat curând şi am sosit la Bucureşti înaintea delegaţiei oficiale, care a fost condusã de Pop de Bãseşti, de Goldiş, de vlãdicii [Miron Cristea şi Iuliu Hossu]. Ei au venit la Bucureşti şi i-au prezentat actul oficial regelui Ferdinand şi regele atunci a hotãrât sã fie regele tuturor românilor.
[Interviu realizat de Mariana Conovici,1993. Arhiva de istorie orală – Radio România]
