Introduse în 1951, cotele fixe reprezentau între 20% ṣi 60% din produsele gospodăriei ṭărăneṣti. Erau mai scăzute pentru cei săraci, mai mari pentru mijlocaṣi ṣi „chiaburi”. Au fost folosite, printre altele, ca mijloace indirecte de a-i determina pe săteni să renunṭe la pământuri ṣi să intre în gospodării colective. Pentru că satele fremătau ṣi de teama izbucnirii unor revolte asemănătoare celor care fuseseră în Polonia ṣi Ungaria, în 1957 au fost desfiinṭate.
Nestor Bădiceanu din Bihor
„Bietul tata, când mergeam pe-acasă [îl întrebam]: „Ei, cum e?„ „Păi, zice, anul ăsta am scăpat mai uşor, n-a trebuit să
cumpăr decât 300 de kg….„ – ca să dea, peste ceea ce produsese. Deci se fixa o cotă obligatorie, indiferent de cât aveai tu! „Dom’le, trebuie să dai atâta…„, nu-l interesa că ṭie nu-ţi mai rămâne nimic. Aici era draconismul măsurilor luate. Erau nişte măsuri luate în vederea creerii sentimentului la ţărani de a renunţa de bună voie, să scape dracu’ de pământ odată! Să termine cu el…”
Gheorghe Pop din Giuleṣti, Maramureṣ
„Am urât comuniştii ăştia de când i-am cunoscut!
Dar când i-aţi cunoscut?
I-am cunoscut numai după ce au luat ei guvernarea; înainte am auzit eu de bolşevici, de comunişti, dar nu am ştiut ce e comunismul, ce e acela bolşevismul… Şi-aşa că de când i-am cunoscut i-am urât. Şi am avut şi oleacă de pământ, de avere şi m-am ţinut de ea, că mi-a plăcut a munci. […] Ne plăteam cotele… au fost cote de lapte, de lână, de carne, ni le plăteam toate.
Reuşeaţi să plătiţi? Erau mari cotele?
Erau, erau! O trebuit să te gospodăreşti bine ca să poţi trăi şi acelea ni le plăteam ca să fie liniştiţi, să nu aibă cu noi… Apăi, eu acasă am tras-o cum am tras-o şi mai bine şi mai rău, şi am mai dus lipsă şi de una şi de alta, dar le-am plătit ca să nu aibă treabă cu mine. […] Să vă spun: cotele erau fixate după suprafaţa pământului şi la suprafaţa pe care ai avut-o, nu ai avut animale să-ţi producă, nu ai avut vaci, oi, alte animale de carne, în afară de cele cu lapte, apoi ai tras-o rău şi aveai cotă de carne, şi aveai cotă de lapte, [chiar dacă] nu aveai vacă! Nu a contat că ai sau nu ai. Asta a fost după suprafaţa pământului.
Păi şi oamenii de unde luau?
Cumpărau lapte şi împrumutau şi plăteau pe bani, că mai erau unii la care, ca să vă spun aşa, dacă am avut vacă şi mi-o dat două litri de lapte, eu cu una m-am plătit… şi asta e un exemplu. […] Până îţi ieşea totalul: ai avut 200-300 de litri de lapte, pe când ai împlinit 300 sau 200 cât ai avut, ai scăpat pe acel an!”
Nicolae Cocoṣ din Cobadin, Constanṭa
„Au pus primar pe care au vrut ei, nu s-alegea primar, nu s-alegea secretar, s-a făcut, mă rog, Sfatul Popular, cum se spunea atunci. […] Şi Doicaru era cu ei, venea pe-aicea şi ţinea propagandă, colectivizarea, darea cotelor, că poporul e sărac şi trece prin crize şi nu ştiu ce şi ţăranul trebuie să înţeleagă, să dea, să dea, să dea, nu ştiu ce! […] Am spus: „Domnilor, aşa era pe timpul nostru, pe timpul părinţilor noştri, porumbarul era acolo, erau vite, erau oameni, copii în curte, fiecare nu lucra cu argaţi, lucra cu copiii – noi am fost opt fraţi dar n-am fost nici unul dat la şcoală, decât fiecare lucra cu părinţii la un loc şi aduna tot grămadă acolo – deci aveam porumbar, aveam grajdul cu vite, aveam căruţe, aveam… ce trebuie acolo, inventarul agricol. Ei, dar de când au venit comuniştii în ţara noastră, spun, au început să caute pe la porumbar pe-acolo, să-i dea roată, să mai [ceară]: dă-mi 300 de kg, mai ai 400, mai dai 500… Până la urmă, zic, a venit o echipă de oameni necunoscuţi de porumbaca noastră de sub porumbar, a pus maşina de bătut porumb şi-a început să bată, să bată, până când a terminat porumbarul şi porumbaca s-a speriat, a ieşit de sub porumbar, a fugit cât încolo şi s-a dus – făceam eu, către ruşi, de! – şi nu mai avem nici porumbacă, nici pui de sub ea!„… Asta a fost cu cotele…”
Toma Bogdan din Nucet, Sibiu
„Au început cotele alea, când au început… începând de la ou, la găină, oaie, lapte, de la lână de la oi, după aia porcii, trebuie să dai carne de porc… Te punea, după [cât] pământ [ai] şi după asta… Şi-apoi s-a asociat lumea, unul care avea un porc mai mare îl ducea şi îl dădea la Sibiu, la abator acolo… […] Ne lua grâul aproape tot, numai chiar pentru sămânţă ne lăsa. Dacă mai aveam mai mult, ne lăsa câte un sac-două de boabe, ca s-avem în familie acolo – restul, numai cu paiele!”
Ioan Filip din Lăpuṣ, Maramureṣ
„Părinţii mei, fiind cu multă avere, aveau cotele extrem de mari!
Ce însemna multă avere?
Aveau 20 hectare…
De pământ arabil?
Ei, nu era pământ arabil, arabil era puţin, pentru că era zonă de munte. Era fâneaţă cea mai mare parte. Dar nu ştiu cum au categorisit, că erau cotele foarte mari. Deci cu o vacă noi nu ne ajungeam, o vacă care putea să aibă 400 de kilograme, noi nu ne ajungeam la cotă! Şi eram şapte persoane în casă: trei copii, doi părinţi, doi bunici. […] Deci noi nu ne ajungeam, aşa erau de mari cotele! Şi atunci cei care, mă rog, aveam avere mai multă, eram mult persecutaţi! […] Ne-au luat grâul de la treierat, şi prima calitate ṣi-al doilea, tot ni-l luau, chiar dacă depăşea cota, ni-l băgau la alte boabe. Am rămas cu porumb, pentru că aveam cantitate mai mare de porumb, şi-am rămas cu cartofi.
Ce păţim încă într-un an, o nenorocire!.. După ce-am predat cota de carne şi de vită şi de porc, o dispoziţie spune că a venit la Sfat – la acest secretar care era Copşa Grigore – o hârtie: de urgenţă să ducem un porc de 100 kg la baza de recepţie de la Târgu Lăpuş. […] Bunica era supărată, necăjită: „Ce ne facem, rămânem şapte persoane fără porc, după ce ne-am dat cota?!„ „Nu discutăm, trebuie să-l duceţi, altfel vă trimitem la Canal!„ Necăjiţi cum au fost şi după război şi după necazuri [au zis]: „Uite, îl ducem, n-avem ce face…„ ṣi-aşa, eu cu bunica pe jos, 18 km, ajungem spre seară acolo, la baza de recepţie. Când vede Lazăr pe bunica pe care o cunoştea de ani de zile pentru cote şi necazuri, şi ne ajuta […] „Lele Mărie, ce s-ntâmplat cu dumneata?!…„ „Uite-te, domnul Lazăr, ce mi-au spus oamenii de la Sfat, secretarul, să aduc un porc aici, obligatoriu, la baza de recepţie. Nu ştiu pentru ce.„ „Eu ştiu – spune el – dar nu-ţi pot da nici un act pentru porc. Nici un act!„ „Păi bine, să-mi dai măcar o hârtie…„ „Nimic!.. Nu se ştie cota la anul viitor, nu se ṣtie…„ Bunica a plâns, a căzut jos acolo, sub nişte arini […], am adus apă din izvor, i-am turnat pe mână am spălat-o pe faţă, pe frunte. Plângea în hohote de nu putea să vorbească! […] A fost încă un rezultat al acelor vremuri. Erau de nişte lucruri de nedescris! Acele cote extraordinare… n-aveam ce însămânţa, ne ajutau oamenii. Ne ajutau rudele, ca să avem ce însămânţa pentru anul următor. Haine pe noi n-aveam. Impozitele erau de aşa manieră, [încât] n-aveam de unde le plăti. Oriunde mă duceam la şcoală, primul lucru ce mi se cerea: adeverinţa de la secţia financiară.”
Bocea Caraman din Camena, Tulcea
„Eu, zece hectare de pământ le munceam singură. […]
Ce cote vă obligau să plătiţi?
Phuuu!… carne de porc, cote de oi, carne, floare [a soarelui], porumb, nu ştiu, nu ştiu… Aşa, perii din cap mi se rupeau! Ascundeam aicea… când veneau, [căutau oi], oile le-a ridicat pe urmă toate, mi-a luat oile, pentru cote mi le-a luat… Eu, cum vedeam că veneau colea, luam oile şi la pădure le duceam. […] Şi [mi-au luat] azi trei oi, mâine cinci şi poimâine zece, mi-a luat oile toate – toate oile!… Caii, pe urmă, C.A.P.-ul i-a luat, căruţa, cu raniţă, tot a luat!”
Consfătuire cu lucrătorii fruntaşi din agricultură, 1955
Alexandru Bârlădeanu, economist, om politic
„În ’55, în decembrie, [Gheorghiu Dej] mă cheamă şi-mi spune: […] „A venit momentul să devii preşedinte al C.S.P.„ [Comitetului de stat al Planificării] Atunci când mi-a spus Dej că te faci… i-am spus : „Tovarăşe Gheorghiu, două probleme vă rog să fiţi de-acord că trebuie rezolvate de la început: întâi, situaţia ţărănimii şi a doua, sistemul de salarizare. Ăştia ar fi primii paşi…„ El a fost de-acord.
Şi-atunci, în primele luni ale lui ’56, după numirea mea ca vicepreşedinte însărcinat cu problemele economice, cu el am căzut de acord că primul lucru care trebuie făcut în domeniul relaţiilor cu ţărănimea, trebuie desfiinţate cotele obligatorii. Adică, de la ţărani se prelua forţat o anumită cantitate legată de suprafaţă. În fapt, acest sistem se transformase dintr-un instrument economic într-un mijloc de luptă de clasă. În fond, era pentru distrugerea culăcimii şi chiar a ţăranilor mijlocii, dar acest sistem introdus în Rusia încă de pe timpul războiului civil era generalizat pe tot lagărul socialist. Eram prima ţară care îndrăznea să se atingă de acest sistem! Şi îndrăzneala noastră a provocat reacţia tuturor. Toate ţările din lagăr s-au opus. Şi Hruṣciov i-a telefonat lui Dej că „Rămâneţi fără pâine!„ – ştiu asta din spusele lui Dej – ṣi Dej i-a răspuns: „O să mâncăm mămăligă!„ […]
Dar, la un moment dat, m-a însărcinat Dej la Consiliul de Miniştri să primesc pe toţi ambasadorii din ţările lagărului socialist şi să le explic această măsură, care-i raţiunea acestei măsuri. Cel mai gălăgios, oponentul cel mai hotărât era ambasadorul Uniunii Sovietice… Într-un cuvînt, măsura a trecut. Împotriva tuturor am luat această măsură care s-a dovedit foarte bună: imediat a crescut producţia agricolă; am scăpat de închisorile miilor de ţărani. Între Dej şi între mine acest moment rămăsese ca un moment foarte important şi care ne lega.”
Mâine puteṭi citi: Întovărăṣiri – Gospodării Agricole de Stat – Cooperative Agricole de Producṭie
„L-am văzut pentru prima oară pe Dej înfuriindu-se…”
