Declanşată la Timişoara de incapacitatea Securităţii de a rezolva discret tentativa mutării disciplinare a pastorului reformat Laszlo Tökes, revolta oamenilor din oraşul de pe Bega avea să determine regimul să ordone o represiune sângeroasă, soldată cu zeci de morţi.
De vreme ce răscoala n-a putut fi lichidată, dar dictatorul a comis eroarea de a pleca din ţară, aparatul represiv a intrat într-o fază de expectativă. Măsurile contradictorii luate de ciracii dictatorului, între care parţiala retragere a militarilor din Timişoara, au încurajat răzmeriţa, au dus la declanşarea unei greve generale în ziua de 20 decembrie şi au permis în fine extinderea protestelor asupra capitalei.
Esenţial s-a dovedit, cred, faptul că, în această fază, Ceauşescu, şeful unei orânduiri „orientate mai strict decât oriunde asupra persoanei” dictatorului, „n-a mai putut conta pe loialitatea aparatului său”, masiv nemulţumit şi speriat de succesivele debarcări de regimuri comuniste în Europa. Potrivit autorului, nomenclatura din România ar fi înţeles că supravieţuirea dictaturii ar fi implicat necesitatea unei represiuni care ar fi costat enorm, nimeni nefiind pregătit să-şi asume acest preţ de sânge întru salvarea „unui regim muribund”, după cum îl califică autorul elveţian.
Cine au fost teroriştii şi de ce. Sau despre continuitatea elitelor
Textul din Neue Zürcher Zeitung nu oferă explicaţii satisfăcătoare cu privire la autorii celui de-al doilea val al represiunii, net mai sângeros, izbucnit după debarcarea şi arestarea cuplului dictatorial. E semnificativ că 85 % din cei 1100 de morţi ai revoluţiei au căzut victimă acestui val. Ursprung se rezumă să afirme că relatările cu privire la presupusele forţe ale Securităţii rămase loiale dictatorului, care ar fi încercat în acestă fază să-l reînscăuneze pe Ceauşescu „sunt lipsite de credibilitate” .
Mulţi ar fi căzut victimă „absenţei unui contur clar al fronturilor”, nervozităţii, greşelilor, orbirii militarilor şi erorilor comise când s-a deschis focul, după prăbuşirea structurilor de comandă. Populaţiei, „chemate la vigilenţă, i s-au dat arme” şi e posibil să se fi înregistrat reglări de conturi personale. „Controversată continuă să fie eventualitatea ca noii potentaţi din jurul lui Ion Iliescu să fi provocat voluntar violenţa, pentru a deveni indispensabili ca forţă revoluţionară”.
Autorul, care nu ignoră nici înscenarea judiciară soldată cu executarea soţilor Ceauşescu, evocă în context teoria loviturii de stat date de Ion Iliescu împreună cu „noua conducere a Frontului Salvării Naţionale”, teorie pe care o consideră „neelucidată, până în prezent”.
Potrivit lui, „în România nu s-a produs un schimb de elite în urma debarcării regimului ceauşist, ci doar unul de generaţii”, clasa politică rămânându-şi în esenţă sieşi identică. „Social-democraţii postcomunişti” au rămas până azi „cea mai stabilă forţă politică, nu în ultimul rând datorită reţelelor şi structurilor rămase intacte încă din epoca Ceauşescu”.
Ceauşism versus stalinism
În fine, specialistul elveţian evocă nostalgia după ceauşism şi echivoca judecată a românilor privind „epoca de aur”, semnalând că memoria, asumarea şi elucidarea trecutului istoric nu fac parte din setul de priorităţi al publicului larg.
Interesante şi verosimile sunt, deopotrivă, analiza sistemului ceauşist şi cea comparativă a cultului personalităţii pe care le oferă acelaşi autor. Ursprung relativizează echivalarea ceauşismului cu neo-stalinismul. Cultul dictatorului sovietic s-ar fi dovedit mai elaborat şi mai puţin „contraproductiv” decât cel net mai grosolan şi ridicol creat în jurul cuplului Ceauşescu.
Narcisiac, românul s-ar fi adorat atât de obsesiv încât ar simţit „nevoia unei prezenţe perpetue în massmedia”, ceea ce ar fi determinat lumea să-i atribuie vina exclusivă pentru eşecul regimului său. În răstimp, „cultul lui Stalin ar fi servit ca ofertă de identificare”, fiind doar vârful piramidei unui cult eroic generalizat, deschis în aparenţă tuturor cetăţenilor sovietici.
Concomitent, represiunea a avut sub Ceauşescu dimensiuni mult mai reduse: Asasinatele politice ar fi fost, potrivit autorului, „cazuri abominabile, dar izolate”, aparatul represiv nefiind imun la reacţiile externe. Autorul diagnostichează corect teroarea exercitată de Securitate, presupusa ubicuitate a informatorilor ei fiind „realmente înspăimântătoare”.
Pare însă riguros exactă şi altă observaţie a autorului elveţian. Şi anume că, „în multe privinţe” poliţia politică s-a alimentat „din propriul ei mit” al omniprezenţei şi „al omnipotenţei, din frica generalizată. Servilismul, oportunismul şi obedienţa faţă de autorităţi au contribuit la stabilizarea regimului cel puţin la fel de mult ca represiunea”. În fine, rezistenţa ar fi avut „alt înţeles în cultura politică românească, decât în Polonia”, iar „puterea lui Ceauşescu n-ar fi fost atât de amplă, în absenţa credinţei în această putere”.
Autor Petre M. Iancu
DEUTSCHE WELLE, 4 decembrie 2014
