În primii ani după al doilea război mondial, un zvon se furiṣa prin satele ṣi oraṣele României: „Vin americanii! Or să le arate ei bolṣevicilor!” Nu se ṣtie exact de unde pornise, de la posturi de radio din străinătate, din cercuri politice româneṣti sau din altă parte. Poate era doar întruchiparea dorinṭei majorităṭii populaṭiei strivită de ocupaṭia sovietică, de administraṭia comunistă autohtonă ṣi stoarsă de plăṭile despăgubirilor de război.
Ţăranii erau cei mai necăjiṭi. Satele erau scuturate de produse pentru cotele obligatorii, erau târâte spre colectivizare ṣi torturate de proceduri de „deschiaburizare”. Mulṭi oameni îṣi părăseau gospodăriile ṣi se refugiau în munṭi, unii cu arme ṣi muniṭii păstrate din timpul războiului sau cumpărate cu un litru de ṭuică de la câte un ostaṣ sovietic. În fundul pădurilor aṣteptau să vină americanii, ori pur ṣi simplu aṣteptau vremuri mai bune în care să dispară tovarăṣii de la regionala de partid, cu regulile „democraṭiei lor populare”.
Primitori vara ṣi ṣi îngheṭati iarna, munṭii României au adunat sute de grupuri de oameni îndârjiṭi, aflaṭi în conflict cu autorităṭile comuniste. Erau conduse de foṣti ofiṭeri, de studenṭi sau de ṭărani; vara se adunau, iarna se risipeau prin văi ṣi colibe improvizate. Unii dintre cei rămaṣi acasă îi ajutau cum puteau cu alimente, straie ṣi muniṭii. Veṣtile le erau transmise din om în om sau măzgălite pe câte un petec de hârtie ascuns într-o anume scorbură. De multe ori consătenii presaṭi de agenṭii securităṭii sau ṣantajaṭi de câte un tovarăṣ, deconspirau adăposturile. Periodic erau aduse trupe care periau pădurile, îi arestau ori îi împuṣcau pe loc pe partizani.
Până la sfârṣitul anilor ’50 aceste istorii s-au petrecut de zeci ṣi sute de ori, cu variaṭiile imprimate de destinul fiecăruia…
BUCOVINA:
Grupul condus de Vladimir Macoveiciuc, fost caporal; luptase împotriva sovieticilor, din martie până în septembrie 1944, în Batalionul Fix Regional Bucovina alcătuit din voluntarii din zonă. Apoi batalionul a fost desfiinṭat, iar membrii săi urmăriṭi de N.K.V.D. care i-a considerat „criminali de război politici” pentru că luptaseră din proprie voinṭă împotriva Armatei Roşii. Cei mai mulṭi au format un nou grup anticomunist condus de Macoveiciuc, cu legături cu alte organizaṭii paramilitare. În noaptea de 7/8 iulie 1946 Macoveiciuc a fost trădat, dar nu s-a predat jandarmilor. S-a sinucis, prin împuşcare. Restul grupului său a fost lichidat în 1947 şi a fost judecat pentru activitate antisovietică şi înaltă trădare.
Arhip Rusu din Gălăneşti, Suceava
„Când am ajuns în Câmpulung, ne întâlnim cu Macoveiciuc Vladimir. Eu nu-l cunoşteam, că n-am avut de umblat prin Voitinel, dar consăteanul lui, Sebastian Rotariu l-a văzut, s-au îmbrăţişat ca cei mai buni prieteni. […] Şi zice: „Uite ce-am propus eu, zice, cum să nu mă duc să ajut eu lumea care a rămas în pădure, cu copii mici, cu bătrâni, cu tot…„ – că tineretul era dus în război! Şi a pus plutoane fixe, pe un munte un pluton, pe alt munte un pluton; dară lumea necăjită prin pădure [stă, că] nu ştie pe unde s-o ieie, înapoi se teme să meargă, că ruşii-şi bat joc de cei ce au fugit în pădure…
Şi ei unde stăteau în pădure?
În colibe. Făceau colibe, de cetină şi dormeau acolo, cu copiii. […] Şi el a luat inima-n dinţi şi a spus: „Dom’le, eu mă duc la Comandamentul Român să stau de vorbă, să-mi deie ceva la mână, [arme] că eu am oameni cu ce să mă duc, să scoată bagajul acolo…„, că oamenii din sat au băgat bagajul în pădure, ca să-l aibă în pădure, că poate din sat îl ia cineva, ruşii şi alţii… Ei, şi ai noştri au refuzat, că zice: „Ce să dăm noi arme în pădure, să ne prindă ruşii cu arme!„ […] El, de ciudă, zice: „Mă duc eu la nemţi!„ – că eram aliaţi cu nemţii. S-a dus la unitatea nemţească, a spus: „Vreau să mă duc, că am câţiva oameni, să mă duc să scotem lumea care a fost [refugiată] în pădure ca să nu-şi bată joc ruşii de dânşii, să-i aducem încoace, spre noi. Cât om sta, om sta, dar să nu şadă în pădure, să-şi bată joc ruşii„- venea câte o patrulă de ruşi cu un informator de-ai noştri, civil, şi-i lua de prin pădure şi-şi bătea joc de familii, de lume, de… care erau în colibe acolo. Şi el era nebun de aşteptare, de grijă şi nu ştia ce să facă. Nemţii i-au aprobat şi i-au dat: armament, mâncare, îmbrăcăminte, dar ce să mă îmbrac eu nemţeşte, dacă eu am venit militar![…] Noi am mers să scotem lumea [din pădure], n-am mers să ne luptăm cu ruşii… 20 de inşi cu ruşii! Am mers să scotem oamenii noştri, care erau în pericol.
Am zăbovit prin pădure de la Putna la Voitinel, de la Voitinel la Vicov, de la Vicov la Horodnic, pe unde mergeam tot ne povesteau, oamenii… A venit o patrulă rusească şi cu patru ruşi înarmaţi şi şi-au bătut joc de femei din colibă, am văzut cu ochii cum era mâncarea răsturnată, curgea făina din sac, [fuseseră] luaţi cu forţa şi duşi înspre Siret, încolo, scoşi din pădure afară. Am „încurcat-o„ vreo două săptămîni de zile, până la 19 iunie. Noi am terminat mâncarea care am luat-o, dară ne-au dat mâncare oamenii, că ei aveau alimente, aveau de-acasă, care le-au băgat în pădure.
În acel moment, cam câţi oameni eraţi în grup?
21 de oameni.[…] Ne-am întors înapoi, am adunat lumea convoi, un convoi aşa, am spus: „Pregătiţi-vă, că mergem!„
În seara de 18 iunie [1944], Negru Gheorghe din Vicovu de Jos îi spune lui Vladimir: „Măi, uite ce-i: în seara asta am văzut eu oamenii care erau în pădure, urmăreau ce fac patrulele de ruşi„, umblau încoace-încolo şi îi urmăreau, ca să vadă ce fac ruşii… Au trecut de la Putna la Suceviţa, că la Putna era Comandament sovietic şi la Suceviţa, la mănăstire tot Comandament sovietic. Ei purtau, ruşii, prin telefon, purtau legătură, transmisiune cu agenţi. Şi-a plecat o patrulă de zece călări, zece călări ruşi au plecat de la Putna la Suceviţa… Noi am mers de dimineaţă şi-am analizat urmele, dacă nu s-au întors înapoi… Şi ne-am pus la pândă, în poiana Haciungului, la 5 m de cărare, era în pădure. Brazi… Situaţia a fost aranjată într-un fel şi s-a întâmplat alt fel! În loc să vie acei de la Suceviţa înapoi, a venit o altă patrulă de ofiţeri, au venit călări, de la Putna spre Suceviţa. A fost anunţat Vladimir Macoveiciuc, a fost anunţat de un agent dinainte pus. […] Între timp am anunţat în poiană, am dat pinteni la cai şi unde am văzut că au intrat în poiană, am ieşit la cele trei movile, c-o armă rusească de captură. […] Au ajuns aşa, cam la 100 de metri sau mai puţin, veneau cu călări la trap. Când i-am somat, ei au descălecat de pe cai şi-au luat-o la fugă în poiană. Şirul care a fost în pădure a deschis un foc şi i-a curăţat pe toţi. Caii s-au strâns grup şi au trecut în spatele meu şi s-au oprit. I-am curăţat pe toţi! Au ieşit din pădure şi am luat armamentul, le-am luat actele, le-am luat galoanele, le-am luat toate. Ducem acte de valoare, ce să le iei? Pantalonii?!… […] Şi-am adunat convoi care era pregătit gata şi-am plecat cu convoiul, după ce s-a făcut treaba asta, cu femei, cu tot şi am venit la Plutonul Fix care era al nostru, oamenii noştri. A dat telefon de la Plutonul Fix, a dat telefon de la Câmpulung şi nemţii ne-au ieşit înainte cu maşinile până la marginea pădurii.
În grupul civililor, era unul care avea duşmănie pe dânsul, un om de nimic aşa, Cenuşă Constantin care s-a purtat rău.
Dar Cenuşă a fost cu Macoveiciuc la început…
Da… În timpul când am scos lumea aceea evacuată, a fost şi el între ceia luaţi. Când am ajuns la Plutonul Fix, Cenuşă era supt arest. […] Când a auzit Macoveiciuc – Macoveiciuc se cunoştea cu dânsul – „Dom’le, cine te-a pârât pe tine că eşti un informator al ruşilor, că mergi acolo să trădezi nemţii, să ne trădezi pe noi? Acela a fost un duşman al tău! Eu te iau pe tine… „ – că se ştia că e un om al pădurii. Şi l-a luat în răspundere, el. […] Cenuşă şi-a făcut altă partidă, a strâns refugiaţii, oameni de prin Câmpulung şi a făcut şi el un grup de-ăsta, ca să meargă şi el, să se întoarne înapoi, să mai ducă şi el ceva captură, ceva. […]
La 23 august 1944 s-au desfiinţat Batalioanele Fixe…
S-au desfiinţat. S-au retras, s-au împrăştiat… [La] 23 august rămăsesem în Câmpulung… Când am văzut zarva, că se dezarmează grănicerii şi pleacă – în Câmpulung au început să se aţâţe fel de fel de zvonuri -, a trebuit să ne retragem. […] A trebuit să ne evacuăm din Câmpulung, să ne evacuăm spre Dorna încolo, unde se retrăgea toată armata.[…] Şi ne-am retras până în comuna Lipovu. […] Al doilea zi au venit ruşii, au ocupat comuna Lipovu, lumea de frică s-a băgat prin biserică, s-a băgat prin păduri, prin câmp şi ruşii au intrat în sat, au tras clopotele şi-au spus: „Dom’le, veniţi în sat că nu vi se face nimica, vrem să vedem ce-i pe câmp…„ Şi-am stat două săptămâni de zile, am stat în comuna Lipovu; ne-au scos ruşii la făcut poduri, la reparat poduri, cutare. […]
După aia, a început o ceartă între Cenuşă şi între Vladimir [Macoveiciuc] şi mie nu mi-a convenit, cearta lor nu mi-a convenit, ne puteam descoperi faţă de civilii care erau acolo, de unde suntem şi cum am ajuns până acolo. Şi m-am hotărât să mă despărţesc de Macoveiciuc şi să vin înapoi acasă. […]
După ce v-aţi despărţit de Macoveiciuc n-aţi mai ştiut nimic de el?
Nuu!…
Şi pe alţii i-aţi mai primit, i-aţi mai găzduit?
O singură dată. Armamentul care l-am avut, l-am îngropat şi l-am dat lui, că el a spus: „Este aci, îl ai la tine„… Pe parcurs au mai dus ei armament la mine.”
Nicolae Iurniuc din Vatra Moldoviţei, Suceava
„Valdimir Macoveiciuc unde stătea?
El stătea în Voitinel, dar el nu mai putea sta acolo, că îl urmăreau ruşii şi erau plutoane de ruşi care îl urmăreau permanent. Şi după ce nu l-au mai putut urmări, o mers în Vicovul de Sus la o soră de a lui, o stat acolo două-trei zile, o plecat… Când a fost să plecăm noi de acolo, ea a anunţat Jandarmeria… o anunţat postul de comandă unde a plecat şi în Vicovul de Jos ne-o înconjurat. Ne-o înconjurat şi o pus două puşti mitralieră în turnul bisericii şi noi eram într-o casă, la soră-sa. O dat alarmă, ca să ieşim afară: „Cine este înăuntru să se predeie, cu mâinile sus!„ Noi am ieşit patru inşi afară, cu mâinile sus, locotenentul o rămas înăuntru… când am ieşit în strada aista, a tras o rafală de focuri….”
Mâine puteṭi citi: Sfârṣitul lui Vladimir Macoveiciuc . Grupul fraṭilor Chiraṣ
„Veneau în continuare să mă-ntrebe: Unde-i?… Unde-i?…”
