Maramureṣul a fost eliberat de sub stăpânirea horthystă de Armata a 4-a Română. Apoi, ocupându-l la rândul lor, sovieticii au numit ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc. La sfârṣitul lui 1944 Comandamentul Sovietic a început o intensă propagandă în favoarea alipirii județului Maramureș la Ucraina sovietică. Ofițeri N.K.V.D. au fost trimiși în toate satele locuite de ruteni, să îndemne populația să voteze “unirea”. Campania a durat până în ianuarie 1945, apoi s-a trecut la acțiune directă.
Maramureşenii au pregătit în 5 martie 1945 o adunare a delegaṭilor satelor, la Sighet; în centrul manifestării au fost primarul Borşei, Gavrilă Mihali Ștrifundă ṣi preotul Ioan Dunca-Joldea din Ieud. Au cerut demiterea lui Odoviciuc, anularea cererii abuzive de alipire a Maramureşului şi numirea unui prefect român. Peste o săptămână primarul Ștrifundă a organizat câteva mii de voluntari, unii cu arme, care au plecat din Borşa spre Sighet, să rezolve problema. Din satele de pe văile Izei şi Vişeului li s-au alăturat coloane întregi de oameni.
La Dragomireşti, coloana s-a oprit şi a fost trimisă o delegaţie care să discute cu reprezentanţii Comisiei Aliate de Control şi ai Comandamentului sovietic, dar răspunsul a fost negativ. Ştrifundă cu borşenii lui au evitat conflictul deschis şi s-au întors, ceilalţi au mers până la Vadu Izei unde au avut loc lupte. Apoi au început arestările; erau căutaṭi conducătorii revoltei. Gavrilă Mihali-Ştrifundă a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu, întărit cu zeci de mii de semnături. La scurt timp, autorităṭile sovietice au predat guvernului de la Bucureṣti tot nordul Transilvaniei, iar Vasile Luca a fost trimis să instaleze noile autorităṭi româneṣti.
Ioan Dunca din Ieud, Maramureṣ
„În ’45 eram elev de liceu la Sighet şi eram cazaţi în Palatul Culturii. Nu era şcoală, că din Liceul „Dragoş Vodă„ ne-au scos, că au venit ruşii sau au făcut spital sovietic. Şi numai în ‘45 au venit aceşti ucraineni, care erau poliţia lui Odoviciuc şi ne-au oprit, să nu ieşim afară din… ne-au blocat, ne-au păzit acolo în liceu să nu ieşim. Şi ne-au instruit, a doua zi să mergem la cinematograf, va fi o mare adunare unde vom cere să fim alipiţi către Uniunea Sovietică. Profesorii erau duşi, deci i-au arestat înainte. Şi fugiţi.
Şi-am mers, ne-au dus aşa, obligatoriu, acolo. Însă erau printre noi elevi mai mari, de clasa a VIII-a, printre care era Dan Ivan, unul Leahovici – era ucrainean el de origine – şi mai mulţi, au venit şi ne-au spus: „Măi copii, mergem acolo, uitaţi despre ce este voba: noi trebuie să strigăm nu! şi să huiduim acolo!„[…] Şi ne-am dus la cinematograf. Ne-au pus pe noi sus, la balcon, acolo ṣi au început să spună că, uitaţi, populaţia cere să fim alipiţi cu Uniunea Sovietică… Atuncea noi, la un semn de [la] ăi mai mari, am început a bate din picioare. Şi cum era duşumea… când au început copiii să bată din picioare, nu se mai auzea nimica! Şi-am bătut încontinuu, fără oprire!… Şi erau câţiva muncitori jos, dar noi eram mulţi copii… Şi-am început să batem, după aceea nu ne-au putut opri! Am început să dăm din picioare, „Nu! Nu! Nu vrem! Nu vrem!…„ ṣi până la urmă ne-au evacuat. Toată aceasta s-a compromis, această adunare, că cred că erau şi ceva observatori sau cine o fi fost…
Ei, şi pe urmă, după acest eveniment, am fugit la Ieud, cu o sanie. […] În Ieud fiind, am aflat că acolo sunt toţi intelectualii fugiţi din Maramureş, începând cu Iusco, care a fost prim-pretor la Dragomireşti, părintele Dunca, toţi… fostul prefect… […] Toţi erau fugiţi şi îmbrăcaţi ţărăneşte. Şi m-am dus în vizită într-o zi la prietenul meu Iusco, Sfâc se numeşte. Şi-atuncea am văzut că odată vin pe drum un grup de oameni înarmaţi. Şi-acum toată lumea ştia că ăştia-s oamenii lui Odoviciuc! Au venit gură-cască, m-am luat după ei! Lumea tot îi ducea din urmă. Pe când au ajuns în faţa Primăriei, primarul – [Dumitru Pop] Roibu, că el a fost primar atunci – [a zis]: „Da’ ce căutaţi cu armele?!„ „Că vrem să mergem… că noi am venit să împărţim pământul!„ Da’ un om zice: „Bine, dar pămîntul se-mparte cu metrul, cu compasul şi nu cu arma!„ Şi-au vrut să meargă la preotul – preotul Anderco era – şi să-l… s-au aflat zvonuri că au mers în Dragomireşti sau Bogdan Vodă şi au bătut pe preot, sau ce-au făcut… ṣi oamenii au intrat cu ei, „Mergem la preot să vorbim cu el…„ „Nu, mergem şi noi!„ ṣi oamenii au mers.
Pe urmă i-au dezarmat. Eu am asistat când lumea i-a dezarmat. Au intrat vreo doi în Primărie, unii au stat afară ṣi-apoi oamenii – după ei! I-au prins şi i-au dezarmat şi i-au prins pe toţi! Şi-acuma deja s-a făcut în Ieud un fel de armată.
Şi cine erau cei veniṭi?
Ăştia erau oameni, evrei, îmbrăcaţi civil, trimişi de către Odoviciuc. Deci ca să vadă ce-i, să prindă… Iar pe noi, pe copii, cum eram la liceu, un pic mai isteţi ca ceilalţi, ne-a mânat primarul, Roibu, să vedem unde sunt „cerşetori„. Şi ne-am luat după „cerşetori„ ṣi pe toţi „cerşetorii„ i-am adus la Primărie ṣi toţi erau înarmaţi! Au apărut „cerşetori„ în comună, ştiţi, aşa, gârboviţi, îmbrăcaţi… plus nişte oameni care vindeau var, cu căruţe cu var, ştiţi, var nestins. Noi, copiii, tineretul, lume, toată lumea, „…unde vedeţi oameni străini, un om străin – adu-l la Primărie!„ ṣi-apoi venea omul cu sila, încerca să fugă. I-au prins şi s-a aflat că toţi erau trimişi… ṣi toţi aceşti cerşetori erau – fie femei, fie bărbaţi – erau oamenii lor. No!
I-au dus la Primărie şi deja la Primărie erau – parcă văd! – erau culcaţi pe burtă într-o sală – că ne-am uitat, gură-cască! Şi pe urmă, de-acolo a început pe urmă bătălia. Au venit mereu să atace comuna, a venit şi armata sovietică, deci cu ruşii! Şi-au tras în comună, am asistat… Taică-meu îmi spunea să mă ascund; şi taică-meu avea armă atuncea, încă avea armă, ṭin minte că o ţinea în iesle. Spunea să nu ieşim din casă. Am ieşit, că nu mă putea ţine în casă! […]
În comună, ei trăgeau… ei au înconjurat comuna pe părţi şi trăgeau către comună ṣi-au încercat să intre în comună, au intrat la Moara lui Gorzo ṣi-acolo au împuşcat pe morar – care era din Borşa – dar lumea i-a scos afară, că atuncea avea lumea arme. Şi-atuncea ştiu că Primăria a cerut ca toată lumea, cine are cal şi om care poate să ţină o armă şi are armă, să meargă la Primărie. Şi noi am avut o iapă care-i foarte bună şi eu am dus-o la Primărie şi stătea acolo la dispoziţia celor care o foloseau, numai trebuia să-i duc de mâncare; îi duceam fân, o ţineam legată de un gard. Şi erau vreo 40-60 de tineri – erau înarmaţi! – care făceau parte din această armată provizorie, care dormeau în Primărie. Ştiu că era fân pe jos sau paie şi nişte pături, cerge şi-acolo dormeau. Şi se făceau tot felul de incursiuni noaptea, bătălii… pe urmă s-au făcut sentinele, să nu iasă nimeni, să [nu] intre… Chiar un vecin de-al meu, unul Vasile al Birăului, a fost sentinelă la capătul satului şi au venit şi l-au prins pe sentinelă ṣi-atuncea a mers comuna să-i scoată.
Deci, la un moment dat în Ieud erau peste 40 de prizonieri: evrei şi ce-au mai prins de vreo două ture. Şi i-au dus în Plopşori. Mergeam să-i vedem acolo, în Plopşori, într-o casă, acolo îi păzeau nişte oameni. Aceia care i-au păzit, nici acuma nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei, că pe urmă i-au dus şi… cred că i-au lichidat pe undeva, că nu se ştie… Pe urmă a venit o misiune anglo-americană ṣi ca să vadă ce este. Şi pentru prima dată a venit un reprezentant al ziarului Scânteia, din Bucureşti.”
Vasile Chindriṣ, Ieud, Maramureṣ
„A fost o bandă, o comisie de-a lor, de ucraineni cu evrei împreună, împreună cu Odoviciuc. Începând de la Sighet, pe Iza în sus, Iza Mare, au venit cu un fel de propagandă, că fac o nouă [re]formă agrară, ca oamenii să semneze trecerea Maramureşului către Ucraina Subcarpatică. Noi n-am semnat nimic, Ieudul, la noi s-a oprit, că l-am avut pe părintele Chindriş Alexandru, care a fost preot greco-catolic, Dunca Ioan, am avut pe Chindriş Ilie, care a fost procuror. Ei ne-au informat ce probleme sunt şi cu ce vin ăştia, nu cumva să semnăm! Vedem la urmă ce o fi, cum va fi… Aşa că atunci când a fost, la comuna Ieud s-au stopat lucrurile. Acolo era primar Dumitru Pop [Roibu], care a fost şi el arestat. […] Oameni hotărâţi! Oamenii au spus aşa: „Să ardă toată comuna, noi nu semnăm pentru trecerea la Ucraina Subcarpatică, direct la ruşi, la gamelă, orice s-ar întâmpla, [nu]!„ Bun!…
A venit o comisie cu maşini, cu căruţe, înarmaţi şi s-o băgat în Ieud. Au mers la Primărie. În Primărie erau oamenii acolo, tatăl meu, unchiul, oameni care erau mai hotărâţi, mai serioşi. S-au strâns vreo 40 de oameni şi o spus: „Haide, să vedem cum or veni…„ Şi, într-adevăr, au venit înarmaţi şi au intrat în Primărie şi i-o pus să semneze; oamenii au spus că nu semnează. Iar unul pe limba ucraineană… era o doamnă cu păr blond, frumoasă, parcă şi acuma o văd – noi aveam pe atuncea 18-19 ani, cam aşa ceva… – o vorbit pe limba ucraineană că dacă o auzi gălăgie în Primărie să tragă foc cu pistolul – era cu pistol din ăsta rusesc. Aşa că un băiat care a făcut armata în timpul Ungariei şi a fost şi prizonier la ruşi pe-acolo, el a cunoscut limba ruteană: „Uite ce-o zis…„ Eram tineri, pe-afară, pe lângă căruţe, pe lângă maşini. „Uite ce spun aici… uite ce spun!„ La comanda primarului, când o zis „Ura! oameni, pe ei!„ – şi i-a dezarmat. I-a dezarmat şi i-a arestat pe toţi. Asta n-a apucat a trage cu pistolul, că feciorii, băieţii [au sărit] cu mâinile în cap… avea inele pe toate degetele, inele de aur. Fetele o luat cu piele cu tot şi părul de pe cap şi [ea zicea]: „Nu-mi pare rău decât după păr…„ „Dar ce-ai căutat aici?!.. Vă trebuie să mergem acolo, la ruşi? Ăsta-i recensământul vostru?„
Pe urmă, 10 zile a fost revoluţie în comuna Ieud… A venit altă serie şi i-a prins pe paznici şi i-a trădat acolo unul din Gura Ieudului, unul Jivale, aşa i-a spus, unul pocăit. Şi pe urmă pe ei i-a prins şi au intrat în sat, au împuşcat un om. […] Au venit şi oameni la un semnal. Când era gălăgie în sat, când veneau să înconjure satul, aveam evrei şi de la noi din sat. Era alarmă, clopotul de la biserică [bătea] într-o ureche. Atunci toată lumea lăsa plugul în brazdă, cu copii, cu femei, cu sapă… aşa a fost 10 zile! După 10 zile s-a ajuns la înţelegere cu ăştia, cu Odoviciuc şi cu ăştia care au preluat cârma imediat după război, când s-a terminat războiul, în 1945…
Până la comuna noastră au fost mânaţi să vie, să se prezinte la Sighet. Oamenii noştri, părintele Dunca şi cu Chindriş Alexandru şi Chindriş Ilie, au venit înarmaţi – că era armament, atunci după război, era armament, era plin prin păduri! – cine ştie, să nu ne atace. Dar aşa mai… să fie mai ascuns armamentul, să fie mai uşor!
Şi au plecat oamenii. Şi când au ajuns aici, la Vad, a ieşit înainte părintele Chindriş: „Mă, n-aţi făcut nimic! Sunteţi [prea puṭini], o mână de oameni…„ A venit Ieudul şi au venit primarul din comuna Borşa, Ştrifundă. Când a venit Ştrifundă, a venit cu un tun legat de căruţă. „Înapoi!.. ṣi nu veniţi cu tunul şi cu arme de-astea, puşti mitralieră!„ ṣi oamenii s-au întors înapoi. Şi i-au luat primarii, Ştrifundă a luat pe oameni din Bârsana încoace pe toţi, cu forţa şi au venit… Până la urma urmei, au reuşit! Au rămas aşa treburile, am rămas aşa cum am fost. Iar pe ceilalţi ai noştri, ştiţi că au fost arestaţi doi băieţi, Pleş Vasile şi unul de-a lui Pincioiu Ion… i-a eliberat. L-au împuşcat pe ăla, Vârsan, dar nu ştiu dacă mortal sau numai într-o mână, pe urmă s-o eliberat. I-a eliberat şi pe ai noştri. Şi a rămas aşa!”
Alexandrina Nap din Moisei, Maramureṣ
„Din Moisei, ai noştri parcă au plecat înaintea celor din Borşa… pentru că ştiam că pleacă, s-au pregătit. Dintre intelectuali, soţul meu a fost şi parcă Pop Simion, care acuma-i mort. Au plecat nu ştiu câte căruţe, în orice caz mulţi moiseni erau pe drum, pentru că era duminică după masă şi sigur nu ştiam cum vor ajunge la Sighet. Şi imediat după ce au plecat ai noştri, au venit borşenii. Ei erau toţi cu gloanţe de-acelea… ṣi trăgeau. Şi noi am început să plângem, femeile care eram pe drum, că ştiam că dacă ei intră în Sighet astfel cum s-au pornit de-aicea, acolo-s armate şi va fi o ciocnire pe viaţă şi pe moarte! Însă au ajuns numai până pe Iza, încă s-au ataşat şi alţii şi au ajuns numai până la Strâmtura. Şi pe când au ajuns la Strîmtură s-au reîntors. S-a întors un responsabil care a luat legătura cu autorităţile din Sighet, cu Odoviciuc, cu conducerea şi s-a făcut înţelegerea că n-are rost să meargă mai departe. Un cetăţean a zis: „Noi vă ascultăm, dar regretăm că n-am ajuns până la Sighet.„ Şi s-au reîntors. Noi ne-am bucurat, pentru că altfel era ciocnire, pentru că doi dintre cei care au plecat au mers mai departe şi amândoi au fost împuşcaţi. Deci dacă şi ai noştri ar fi mers ar fi fost ciocnire…”
Mâine puteṭi citi: Grupuri de rezistenṭă anticomunistă din Maramureṣ „Bă, o să vină partizanii şi-i scoatem!…”
