Elitele au rămas la putere în România după executarea dictatorului comunist al ţării.
Acum speranţele într-o schimbare se concentrează asupra unui nou preşedinte
Până la 22 decembrie 1989, clădirea impasibilă a Comitetului Central fusese sediul impenetrabil al puterii comuniste, decenii la rând. Apoi, în acea zi, sute de români de rând, înarmaţi doar cu pietre şi curaj, au trecut de trupe şi au dat buzna în interior.
Nici nu putea exista un semnal mai clar care să arate că regimul pierduse controlul asupra poporului înfrigurat, flămând şi afectat de privaţiuni. Dictatorul Nicolae Ceauşescu şi soţia sa Elena s-au grăbit să se urce în elicopterul care aştepta pe acoperişul edificiului, uimiţi şi speriaţi deopotrivă. Controlul pe care l-a exercitat timp de 25 de ani asupra ţării fusese total şi paranoic. Copiii care aduceau flori la evenimentele oficiale trebuiau să petreacă în prealabil câteva zile în carantină, portretele în care se vedea o singură ureche a lui erau interzise, iar disidenţii erau întemniţaţi sau chiar mai rău.
Pe măsură ce guvernele comuniste cădeau în întreaga Europă, Ceauşescu părea pe cale să se sustragă valului de aspiraţii şi nemulţumiri, alimentat de relatările clandestine despre schimbările din alte părţi, până când înfruntarea cu un preot disident, în vestul României, a antrenat căderea lui.
La 17 decembrie, trupele au tras în mulţimile care se adunaseră pentru a împiedica evacuarea pastorului Laszlo Tokes din locuinţa sa. Zeci de oameni au fost ucişi şi vestea brutalităţii s-a propagat în toată România, declanşând proteste în alte oraşe. În decurs de o săptămână, Ceauşescu dispărea din Bucureşti şi de la putere, plecarea lui uimind ţara care fusese încovoiată de voinţa lui atât de mult timp. Reapariţia lui în emisiunile de ştiri tv, după trei zile, în calitate de condamnat executat, a fost aproape la fel de şocantă.
„M-am gândit, ‘Doamne, să ucizi pe cineva în ziua de Crăciun!’ Nu contează cât de răi sunt, aceasta ar trebui să fie o sărbătoare a vieţii”, spune poeta disidentă Ana Blandiana, care a fost mulţi ani supravegheată. Imaginea despotului comunist al României redus la un cadavru însângerat a fost transmisă în lumea întreagă, aparent ca o declaraţie triumfătoare a revoluţiei depline. Începuse o nouă epocă.
După 25 de ani, verdictul asupra celor petrecute ulterior este, în cel mai bun caz, împărţit. Mulţi susţin că execuţia Ceauşeştilor a însemnat un răsărit fals. Procesul de mascaradă a fost organizat de tovarăşii săi comunişti, care au transformat o revoltă populară în ceva mai mult de o lovitură de palat şi s-au menţinut ferm în structurile puterii.
„Acum sunt convins că revoluţiile sunt concepute de idealişti, puse în act de luptători şi că de ele profită oportuniştii”, spune Dumitru Mazilu, demnitar comunist disident, închis de Ceauşescu pentru că a transmis în secret ONU un raport privind drepturile omului.
Cunoscut la începutul revoluţiei, el a cerut să fie împiedicată preluarea unor funcţii de către comuniştii de rang înalt, dar a fost marginalizat după ce l-a întrebat pe cel care a devenit preşedintele României: „Cine sunteţi dvs şi ce aţi făcut în ultimii cinci ani?”
Acest bărbat, Ion Iliescu, şi alţi foşti comunişti au condus guvernul ani la rând şi încă se află în Parlament. Foştii membri ai forţelor de securitate şi familiile lor s-au îmbogăţit de pe urma privatizărilor, iar pentru victimele fostului regim nu s-a făcut dreptate.
România a fost una din puţinele ţări membre ale fostului bloc sovietic care nu au adoptat o lege a „lustraţiei”, prin care comuniştii de rang înalt să nu aibă voie să deţină funcţii în noul guvern. „La început a fost reală, baricadele, oamenii zdrobiţi de tancuri”, spune Romulus Rusan, directorul Monumentului victimelor comunismului şi rezistenţei şi soţul Anei Blandiana. „Dar la revoluţie au fost două tipuri de oameni, cei care strigau ‘Jos comunismul!’ şi cei care strigau „Jos Ceauşescu!’ Al doilea grup a fost cel care a creat noua ordine politică după 1989”.
Chiar şi astăzi, nici un român în afară de Ceauşeşti nu a fost găsit vinovat că ar fi avut chiar şi cel mai mic rol în regimul de teroare şi mizerie menţinut timp de jumătate de secol de Partidul Comunist.
„Am trăit toţi aceşti ani cu iluzia libertăţii”, spune Christina Dan, funcţionar public care are 30 de ani. „Ei nu au fost liderii noştri, au fost comunişti care în ziua următoare revoluţiei nu au mai fost comunişti”. Dan a înfruntat vremea rea pentru a se alătura parăzii de Ziua Naţională de luna aceasta, purtând o pancartă pe care scria „Românii sunt frumoşi”, pe care o dădea altor participanţi pentru a se fotografia. „Noi am început un proiect pentru a arăta că avem oameni frumoşi în jur, pentru a avea încredere unii în alţii. Pentru că de la ultima revoluţie, a avut loc o experienţă urâtă”, spune Dan.
Ea face parte din zecile de tineri români împinşi la furie şi acţiune politică în ultimii doi ani, în cadrul unei „revoluţii renăscute” după cum speră veteranii de felul lui Rusan.
La 22 decembrie, la 25 de ani după „revoluţie”, România va învesti un nou preşedinte. Susţinătorii lui cred că el va putea realiza în sfârşit schimbările profunde promise cu un sfert de veac în urmă. Klaus Iohannis este un outsider politic care a uimit ţara, învingând în alegerile despre care mulţi alegători credeau că erau ca şi câştigate de rivalul său, premierul Victor Ponta.
Fost profesor şi primar de provincie provenit dintr-un grup etnic minoritar, victoria sa din turul doi de scrutin s-a datorat în parte românilor din străinătate, care au stat la coadă ore la rând la ambasade şi au fost împiedicaţi să voteze de regulile aparent obstructive. Unii din diaspora înfuriată au luat avionul pentru a merge să voteze acasă dar, o consecinţă mai importantă, dificultăţile pe care le-au întâmpinat ei au scos mii de oameni din ţară în stradă.
„Jos Ponta! Jos comunismul!”, scria pe pancartele de la proteste, deşi Ponta care are 42 de ani este prea tânăr pentru a fi deţinut vreo funcţie în guvernul comunist. Dar protestatarii îl văd ca pe o parte a regimului care a protejat şi promovat vechea clasă conducătoare.
„Prin cei care s-au îmbogăţit, vedeţi o reţea de relaţii în elita comunistă şi serviciile de securitate”, spune Laura Ştefan, expert în justiţie şi corupţie la thinktank-ul Expert Forum din Bucureşti. „În România, nu s-a făcut nici o încercare de atribuire a responsabilităţii, mulţi ani. Noi avem o zicală: ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’.”
Uciderea soţilor Ceauşescu a pus în evidenţă nesocotirea statului de drept, situaţie menţinută mulţi ani. Când a venit schimbarea, parţial sub presiunea UE, aceasta s-a concentrat asupra combaterii corupţiei în epoca post-comunistă. „Dacă sunt atât de multe victime care nu şi-au aflat încă dreptatea, nu există un stat de drept”, spune generalul Dan Voinea, procuror la procesul Ceauşeştilor, care ulterior şi-a făcut o carieră neaşteptată în căutarea dreptăţii pentru cei peste 1.000 de oameni ucişi în „revoluţie”.
El nu regretă rolul în ceea ce insistă că a fost dreptatea brutală dar reală pentru dictatorul care avea mâinile pătate de sânge şi a reuşit să obţină condamnarea câtorva lideri care au dat ordin trupelor să tragă în protestatari şi pentru alte crime înfăptuite în timpul revoluţiei.
O dată cu trecerea timpului, victimele şi făptaţii crimelor care datează din anii 1950 se sting. Speranţele celor care au vrut să vadă pe cineva plătind pentru moartea unui părinte, torturarea unui conviv sau alte rele tratamente, au crescut în momentul în care Curtea Europeană de la Strasbourg a decis că nu există limitări în timp pentru crimele împotriva umanităţii.
Dar Institutul pentru investigarea crimelor comuniste şi memoria exilului românesc, care ar trebui să îndrume iniţiativele de a-i trage la răspundere pe torţionarii istorici, nu a ajuns prea departe. Lista cu aproape 170 de ţinte potenţiale ale condamnării, publicată în 2007, nu a produs până acum condamnări. Un singur proces a început în sfârşit în toamna aceasta, dar se desfăşoară într-un ritm glacial. „Nimeni nu a fost condamnat niciodată”, spune şeful institutului, Cosmin Budeanca. „Puţine cazuri sunt deschise în faţa procurorilor, dar avem nevoie de voinţă politică pentru ca să se întâmple ceva”.
Numit politic chiar el, criticii spun că Budeanca este mulţumit să tergiverseze lucrurile. El insistă că este împiedicat de lipsa de resurse şi de intransigenţa oficialităţilor guvernamentale, care nu au nici un entuziasm faţă de cercetarea trecutului. „Rapoartele de activitate ale politicienilor încep din anii 1990, deoarece ceea ce s-a întâmplat înainte nu pot prezenta în mod confortabil populaţiei”, spune el.
Nu există procurori specializaţi în crime împotriva umanităţii, spune el, şi doar 36 de oameni sunt destinaţi combaterii birocraţiei. Arhivele Ministerului Justiţiei nu pot fi consultate, iar cele ale Ministerului de Interne şi fostului serviciu al securităţii sunt restricţionate. „Nu este niciodată prea târziu pentru a se afla adevărul”, insistă analistul Ştefan. „Lipsa unei confruntări cu trecutul recent are o mare relevanţă pentru cum suntem noi ca societate astăzi”.
Un aspect este nostalgia sporită după regimul lui Ceauşescu, răspândită şi printre românii care au fost scutiţi de raţionalizare, propagandă şi controlul politic. Peste o treime din adolescenţii născuţi şi crescuţi după 1989 cred că viaţa era mai bună în timpul comunismului, decât este astăzi, constata un sondaj realizat de fundaţia Soros în 2011. Un sfert din ei nu au studiat nici măcat o oră despre acea epocă, la şcoală.
„Societatea românească şi, mai ales, generaţia tânără uită de relele comunismului”, spunea cercetătorul coordonator Ovidiu Voicu unui ziar român, la publicarea studiului. „De la acest punct începem dezbaterea privind includerea istoriei comunismului în sistemul de învăţământ şi încercăm să găsim un răspuns la întrebarea cum se poate evita repetarea greşelilor trecute”.
Printre privaţiuni se numărau sistemele de încălzire centrală din cartiere, controlate de guvern, prin care blocuri întregi cu apartamente erau ţinute la temperaturi mai mici de 10 grade în timpul iernilor geroase, şi cozile la magazinele alimentare, care începeau de la ora 2 dimineaţa, chiar dacă oamenii nu ştiau ce aşteptau să cumpere. „Eu am mereu impresia că trebuie să am un frigider plin cu mâncare, mă cert cu soţia în această privinţă. Eu cred că asta se întâmplă din cauză că (frigiderul) nostru era mereu gol pe când eram copil”, spune Budanca. Ani la rând, lui Ştefan i se făcea greaţă la gândul creveţilor, din cauza preparatelor cu care era hrănit în copilărie, făcute în Coreea de Nord din cochilii de crustacee măcinate.
„Marea victorie a comunismului a fost crearea oamenilor fără memorie”, avertizează o placă de la institutul memorial înfiinţat de Blandiana şi Rusan. Această realizare sumbră se pare că încă bântuie ţara, la mult timp după interzicerea comunismului.
Dar protestatarii care au ajutat la propulsarea lui Iohannis la putere, pe baza promisiunilor lui de schimbare, spun că nu vor permite să fie furată încă o revoluţie. Au adus la vot cinci milioane de oameni”, spune George Epurescu, lector de fizică şi preşedintele grupului România fără ei. „Aceasta este o armă periculoasă, deoarece ei au obţinut voturile lor, dar i-au trezit totodată pe aceşti oameni”.
THE GUARDIAN (Marea Britanie), 7 decembrie 2014
Articol de Emma Graham-Harrison
Traducerea: Adriana Buzoianu
Puteti accesa mai multe materiale din aceasta categorie abonandu-va la buletinul “Romania vazuta din Strainatate”.
Pentru a primi o oferta personalizata puteti vizita Oferta RADOR sau va rugam sa ne contactati prin departamentul nostru de vanzari:
Iuliana Gheorghe Tel: 0756.079.558 sau 021.303.1608, e-mail: iuliana.gheorghe@radioromania.ro
