În fiecare an, la data de 10 decembrie, este marcată Ziua internaţională a Drepturilor Omului, în ziua în care, în anul 1948, la Paris, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin Rezoluția nr. 217 A (III), declaraţie care legiferează, în principal, faptul că toți oamenii s-au născut cu drepturi egale și inalienabile și beneficiază de un număr de libertăți fundamentale. Tot Adunarea Generală a ONU a stabilit prin rezoluția 423 (V) din anul 1950, ziua de 10 decembrie drept „Ziua internațională a drepturilor omului”, invitând prin acest demers statele membre, precum şi organizaţiile din domeniu, să iniţieze manifestări dedicate popularizării, recunoașterii și respectării drepturilor și libertăților omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în anul 1948 de către ONU a fost primul document care reuneşte şi legiferează unitar drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu aplicabilitate universală, însă, evident, nu a fost primul document care a încercat să stabilească un cadru legal privind libertatea şi demnitatea umană.
Astfel, în istorie, există foarte multe documente, curente şi personalităţi care au avut ca scop întărirea drepturilor omului, încă din cele mai vechi timpuri.
► Primul document în care istoricii au identificat o serie de prevederi privind drepturile omului a fost Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi), cea mai veche culegere de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi, scris undeva în jurul anului 1760, î.Hr. Documentul prevedea că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca averea fără o dreaptă judecată.
Codul identifică trei tipuri de oameni: omul liber, omul care se prosternează – un fel de subaltern din zilele noastre – și sclavul – asimilat din punct de vedere juridic cu un bun mobil.
Codul protejează drepturile femeii, care dispune de bunurile sale în mod liber, practică numeroase meserii și uneori poate avea răspunderi importante în societate. Documentul precizează însă că, după căsătorie, femeia se supune autorității soțului. De asemenea, la moartea capului familiei, puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor.
Codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei, cu excepţia suveranilor care puteau fi poligami.
► Mai târziu, în Grecia Antică au fost puse bazele democraţiei, iar filosofii vremii, cum sunt Platon şi Aristotel, au fost precursorii culturii şi civilizaţiei mondiale, inluzând aici şi credinţa dar şi respectarea drepturilor omului. Perioada menţionată a rezervat democraţia aristocraţiei, excluzând sclavii şi femeile.
Aristotel, spre exemplu, a avut o sensibilitate pentru binele omului arătând că imndividul cel mai bun – şi fericit – are ca atribut reacţii – nu instinctuale, ci intelectuale şi morale – care sunt menite să aducă binele.
► Legea romană a celor XII table, apărută în jurul anului 451 î.Hr. făcea şi ea referiri la drepturile omului, menţionând dreptul la proprietate, dreptul la libertate, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul de alegere a conducătorilor, şi, nu în ultimul rând, dreptul la fericire – un termen atât de diferit definit în zilele noastre.
În acea perioadă a luat avânt, la romani, filosofia stoică, care presupunea că întreaga lume era de fapt o mare comunitate în care era esenţială egalitatea oamenilor indiferent de rasă, clasă socială sau rang.
În toate teritoriile cucerite din Imperiul roman era introdus semnul de civilizare al drepturilor omului, pe lângă urbanizare şi promovarea limbii latine.
► În anul 1215, pe 15 iunie, a apărut, în Anglia „Magna Charta” (document care, iată, în 2015, împlineşte 800 de ani de existenţă), care aducea garanţii atât pentru drepturile nobilimii şi bisericii, dar şi pentru oamenii simpli. Magna Charta a apărut, în principal, ca un soi de reglementare constituţională, în scopul de a elimina sau reduce exercitarea tiranică a puterii.
► În anul 1679, pe 26 mai, tot în Anglia, apărea Legea Habeas Corpus, care prevedea că fiecare deţinut trebuie să fie judecat de un tribunal care să stabilească vinovăţia sa şi pedeapsa aplicabilă.
► În anii 1688-1689 a avut loc revoluţia engleză, finalizată, printre altele, cu adoptarea Declaraţiei Drepturilor din Anglia, un document de tip constituţional care reglementa separarea puterilor, astfel că, distinct de puterile monarhului, Parlamentul primea libertatea de expresie şi de a organiza liber alegerile. Un element important al declaraţiei arăta că oamenii nu pot fi privaţi nici de rege nici de vreo altă lege, de drepturile lor fundamentale.
► Veacul al XVIII-lea – aşa-numitul „Secol al raţiunii”, a adus extrem de multe documente naţionale care au conturat extrem de puternic un curent în favoarea drepturilor omului.
- Astfel, în anul 1776 a apărut Declaraţia de independenţă a SUA, în 1787 – a fost adoptată Constituţia americană, iar în 1791 a apărut Carta libertăţilor publice, o bază solidă a Constituţiei Statelor Unite.
Figura emblematică a acestei perioade a SUA este, fără îndoială, Thomas Jefferson (1743-1826), participant la revoluţia americană, coautor al Declaraţiei de Independenţă şi al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 – 1809), unul dintre cei mai influenți „părinții fondatori” ai Statelor Unite.
- În anul 1789 apare Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din Franţa, care consfinţea egalitatea între toate fiinţele umane, libertatea religiei şi de exprimare, precum şi dreptul de a lua parte la guvernare. Este considerat documentul juridic care a consacrat, în maniera cea mai completă, conceptul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, până la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.
Unul dintre exponenţii de seamă al acestor prefaceri în materia drepturilor omului în Franţa este dramaturgul şi filosoful Voltaire (1694-1778), una din figurile marcante ale „Iluminismului francez”. Voltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției franceze din anul 1789.
► În anul 1840 are loc, la Londra, Convenţia mondială împotriva sclaviei, un moment important în evoluţia drepturilor omului la nivel mondial. Sclavia avea să fie abolită în Anglia şi coloniile britanice în anul 1838, în Franţa şi coloniile franceze în 1848 şi în SUA în anul 1865. Unul din actorii care a participat activ la abolirea sclaviei în SUA este Abraham Lincoln (1809-1865), devenit preşedinte în 1861, care va contribui decisiv la emanciparea sclavilor. În 1865, el a promulgat legea de organizare a „Biroului pentru Eliberați” propusă de senatorul Charles Sumner, prin care se înființa o agenție federală temporară care să rezolve nevoile materiale imediate ale foștilor sclavi. Una din prevederile remarcabile ale actului prevedea acordarea pentru persoanele eliberate din sclavie, a unui lot de pământ în arendă pe trei ani, cu posibilitatea de achiziționare ulterioară.
► În 25 februarie 1898 este înfiinţată Liga Franceză a Drepturilor Omului, realizare datorată, în mare măsură scriitorului Emile Zola şi articolului său „J’Accuse…!”
► În 1920 este creată, după încheierea Primului Război Mondial, Societatea Naţiunilor, organizaţie care avea ca atribut principal reglementarea litigiilor internaţionale, dar care a jucat un rol esenţial în promovarea şi legiferarea aspectelor legate de drepturile omului. Subsecvent, a fost înfiinţată şi Organizaţia Mondială a Muncii, cu atribuţii în punerea în valoare a drepturilor economice ale individului şi a justiţiei sociale.
În anul 1923 – Societatea Naţiunilor face o diferenţiere a drepturilor copilului de cele ale adultului, iar Uniunea internaţională de ajutorare a copiilor redactează şi aprobă Declaraţia drepturilor copilului – „Declaraţia de la Geneva” – un act care cuprindea principiile universale de bază ale drepturilor copilului, act aprobat un an mai târziu, de Societatea naţiunilor.
► În 14 august 1941 apare Carta Atlanticului, un document semnat de președintele SUA, F. D. Roosevelt, și de premeirul britanic, W. Churchill, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Carta menţiona că cele două părţi nu urmăresc extinderea teritorială și proclama dreptul la autodeterminare al popoarelor. Documentul avea şi prevederi privind drepturi şi libertăţi pentru cetăţeni: dreptul la un trai decent, dreptul la siguranţă, libertatea de exprimare şi libertatea credinţei.
Dacă tot am amintit de Roosvelt, nu trebuie omis faptul că, urmare a Marelui crah financiar din SUA din octombrie 1929, petrecut în mandatul președintelui republican Herbert Hoover, în competiţia pentru preşedinţia SUA, în anul 1932, Roosvelt şi-a construit campania electorală în jurul temei „Omul uitat la baza piramidei sociale”.
Ajuns preşedinte, Roosvelt a influenţat decisiv adoptarea „New Deal” („Noua Învoială” sau „Noua Orientare”) – o serie de programe economice venite ca răspuns la Marea criză economică, concentratte asupra „celor 3 R”: Relief, Recovery, Reform – adică asistență pentru șomeri și săraci, recuperare a economiei și reforma sistemului financiar pentru a preveni repetarea crah-ului.
► În anul 1945, la finalui celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite, Carta ONU fiind semnată de 50 de state pentru a preveni potenţiale conflicte ulterioare prin negociere şi cooperare internaţională.
Una din marile realizări ale organizaţiei nou-înfiinţate l-a reprezentat, adoptarea, la 10 decembrie 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, considerată prima reglementare juridică internaţională modernă care a introdus criterii privind promovarea şi respectarea individului şi a libertăţilor sale civile, economice, sociale, politice ori culturale.
Trebuie să menţionaăm aici eforturile a două personalităţi care au influenţat decisiv aceşti paşi importanţi în materia drepturilor omului: sociologul şi jurnalistul american Eleanor Roosevelt (1884-1962), delegata SUA la ONU, şi preşedinte al Comisiei Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite în anul 1947, coautor la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi omul politic francez Rene Cassin (1887-1976), care a militat pentru crearea Comisiei Drepturilor Omului a ONU, el fiind şi principalul autor al declaraţiei, insitând pentru menţionarea în textul actului, a drepturilor economice, sociale şi culturale ale omului, precum şi la menţionarea caracterului universal al declaraţiei.
Tot în anul 1948, ONU aprobă o versiune mai amplă a „Declaraţiei de la Geneva”, iar un an mai târziu, Convenţiile de la Geneva – o serie de patru acorduri internaţionale pentru protecţia victimelor de război.
Ulterior, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost completată cu: Convenția privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială – 1965, Convenția Internațională asupra Drepturilor Politice și Civile – 1966, Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor – 1979, Convenția Împotriva Torturii – 1984, Convenția Împotriva Apartheid-ului – 1985, Convenția Drepturilor Copilului (1989) etc.
► În anul 1949 a fost creat Consiliul Europei, care cuprindea 10 ţări membre, şi care avea printre atribuţii lupta pentru libertăţi şi cooperare, pentru democraţie şi drepturile omului. În anul 1950 a fost semnată, la Roma, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către 12 ţări europene, un tratat internaţional care garantează drepturile fundamentale în statele membre. Ţara noastră s-a alăturat Consiliului Europei în anul 1955.
► În următorii 40 de ani au apărut alte reglementări care au întărit drepturile omului la nivel naţional, regional sau mondial, şi au aprofundat aceste drepturi pentru diferite categorii de cetăţeni.
Astfel, în 20 noiembrie 1959, Adunarea generală a ONU adoptă o Declaraţie a drepturilor copilului, în anul 1969, ţările Americii de Nord şi de Sud au semnat o Convenţie a Drepturilor Omului, iar în 1978 Guvernul polonez adoptă primul proiect al unei Convenţii cu privire la drepturile copilului.
Un an mai târziu, ne aflam în Anul internaţional al copilului, instituit de ONU la propunerea Poloniei, iar în 1981, ţările Africii au creat o Cartă regională a Drepturilor Omului.
Anul 1983 a adus o Declaraţie de Îndatoriri ale Popoarelor şi Guvernelor din Asia, iar mai multe organizaţii neguvernamentale creează Grupul special al ONG-urilor care joacă un rol important în formularea Convenţiei pentru drepturile copilului, adoptată în anul 1989, la 20 noiembrie, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la adoptarea declaraţiei din 1959, de către Adunarea generală a ONU. Actul avea să intre în vigoare la 2 septembrie 1990.
Mai menţionăm adoptarea, la 14 iunie 1992, a Declaraţiei de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare şi Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului din iunie 1993, care a proclamat Declaraţia de la Viena şi Programul de Acţiune privind drepturile omului. Adunarea Generală a ONU de la Viena a decis şi crearea postului de Înalt Comisar pentru Drepturile Omului, prin Rezoluția 48/141 din 20 decembrie 1993. Potrivit acestei rezoluții, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului este funcționarul ONU care poartă răspunderea principală pentru activitățile organizației în domeniul drepturilor omului, subordonat Secretarului general. Printre sarcinile sale, se numără aceea de a juca un rol activ atât în vederea realizării depline a tuturor drepturilor omului, cât și a prevenirii încălcărilor aduse acestora, prin asigurarea unui echilibru între promovarea drepturilor omului și principiul suveranității statelor.
Nu putem uita câteva personalităţi care au influenţat decisiv, uneori cu preţul libertăţii proprii, respectarea drepturilor omului pe parcursului secolului XX: pastorul baptist nord-american Martin Luther King (1929-1968) – activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii, avocatul Nelson Mandela (1918-2013), principalul lider al Congresului Naţional African, mişcarea de rezistenţă împotriva apartheid-ului, închis pentru mai mulţi ani, care a obţinut pentru sud-africanii de culoare dreptul de vot în 1994 şi a devenit primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, scriitorul şi istoricul rus Alexandru Soljeniţân (1918-2008), care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică, a fost închis în mai multe regimuri comuniste succesive, a fost exilat în Statele Unite şi a revenit în Rusia pentru a contribui la democratizarea ţării sale, fizicianul Andrei Saharov (1921-1989), militant şi reformator pentru drepturile omului, Premiul Nobel pentru pace în anul 1975, sau dramaturgul ceh Václav Havel (1936-2011), militant pentru apărarea drepturilor omului, purtător de cuvânt şi fondatorul „Cartei celor 77”, închis pentru acţiunile sale politice, cofondatorul primei mişcări legale de opoziţie în 1989 – Forumul civic – şi preşedinte al Cehoslovaciei (1989-1992).
În acest moment, există organisme internaţionale mondiale şi regionale care se preocupă de diverse aspecte privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). Organizaţii regionale sunt: Consiliul Europei (CE), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Statelor Americane (OSA), Organizaţia Unităţii Africane (OUA) etc.
De asemenea există numeroase ONG-uri naţionale care luptă pentru această cauză
În România, respectul pentru drepturile omului reprezintă o prioritate, fiind ratificate majoritatea tratatelor universale şi europene privind drepturile omului.
Ţara noastră a înscris în Constituţie prevederi care arată că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi sunt garantate.
Având enunţate aceste principii de funcţionare ca stat de drept, România a acţionat pe plan internaţional pentru înfiinţarea unor instituţii puternice menite să asigure protejarea drepturilor omului.
Astfel ţara noastră a contribuit la crearea, în anul 2006, a Consiliului Drepturilor Omului al ONU, ţara noastră fiind aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului, în reuniunea plenară a Adunării Generale a ONU, pentru perioada iunie 2011 – decembrie 2014. România a fost primul stat membru al UE care a deţinut preşedinţia anuală a acestui important organ al ONU.
De asemenea trebuie menţionată participarea României la activitatea Consiliului Europei – organizaţie fondată pe principiile respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, pentru valorile democraţiei şi ale statului de drept.
În cadrul dimensiunii umane a OSCE, se desfăşoară cu periodicitate anuală, în organizarea Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE (ODIHR) şi a preşedinţiei în exerciţiu, Reuniunea privind implementarea angajamentelor OSCE în domeniul drepturilor omului, care trece în revistă activităţile organizaţiei şi respectarea, de către statele participante, a angajamentelor politice, asumate la nivel guvernamental, în domeniul drepturilor omului: consolidarea instituţiilor democratice, aspecte umanitare, libertatea presei, statul de drept – legislaţie, independenţa justiţiei, traficul de persoane, toleranţă şi nediscriminare.
Deşi de cele mai multe ori – instituţional şi legislativ – România a făcut paşii necesari în spiritul respectării drepturilor omului, rămân cîteva lucruri de remediat. Multe dintre rapoartele care se referă la respectarea libertăţilor fundamentale ale omului în ţara noastră fac referiri la aspecte punctuale privind rele tratamente aplicate deţinuţilor sau romilor, corupţia la nivel înalt, presiunile la adresa presei, condiţiile deficitare din penitenciare, vulnerabilitatea sistemului judiciar la influenţe politice. Alte aspecte care trebuiesc remediate se referă la ritmul procesului de retrocedare proprietăţilor confiscate abuziv, aspecte ce ţin de violenţa şi discriminarea împotriva femeilor, sau abuzuri îmotriva copiilor, declaraţiile antisemite sau xenofobe, asistenţa neadecvată acordată uneori persoanelor cu dizabilităţi, discriminarea minorităţilor sexuale, a persoanelor bolnave de HIV/SIDA, sau aspecte privind lipsa unor condiţii pentru negocierea drepturilor colective de muncă la nivel naţional.
Să mai menţionăm şi faptul că Organizația Națiunilor Unite conferă, din cinci în cinci ani, Premii pentru activitatea în domeniul drepturilor omului.
În anul 2003, au primit aceste premii reprezentantul special al ONU ucis în Irak, Sergio Vieira de Mello, directorul executiv al Mișcării populare pentru Educarea Drepturilor Omului, Shulamith Koenig, președintele Federației Persoanelor cu Dizabilități din China, Deng Pufang, și organizații neguvernamentale din Iordania, Argentina și Africa.
În anul 2008, premiile au fost acordate lui Louise Arbour, Înalt Comisar pentru Drepturile Omului în perioada 2004-2008, Benazir Bhutto, fost prim-ministru al Pakistanului în perioada 1988-1993 și organizației „Human Rights Watch”.
În anul 2013, premiile au fost obţinute de Biram Dah Abeid, din Mauritania, activist împotriva sclaviei, Hiljmnijeta Apuk din Kosovo, activist pentru drepturile omului – mai ales pentru campania sa în favoarea drepturilor persoanelor care nu au crescut în înălţime, Liisa Kauppinen din Finlanda, preşedinte emerit al Federaţiei Mondiale a Persoanelor Fără Auz, Khadija Ryadi, fost preşedinte al Asociaţiei pentru Drepturile Omului din Maroc, Curţii Supreme de Justiţie din Mexic şi Malala Yousafzai din Pakistan, simbol mondial al luptei pentru drepturile fetelor şi femeilor tinere şi personalitate recompensată cu Premiul Nobel pentru Pace pe anul 2014.
