În 1948 Gogu Puiu, fiul preotului din Mihail Kogălniceanu, a luat contact cu celelalte grupuri anticomuniste din Dobrogea; însă cei din zona centrală ṣi sudică nu erau de acord cu ideea sa de organizare a unei răscoale care să se generalizeze în ṭinutul dintre Dunăre ṣi mare. A mers atunci în nord, la fraţii Fudulea, străbătând – împreună cu ei sau singur – peste 30 de sate, în încercarea de a unifica nucleele risipite ṣi de a radicaliza lupta anticomunistă. Alertată, în 1949 Securitatea ṣi-a sporit ṣi ea atacurile. În iulie l-a încolṭit pe Gogu Puiu într-o casă din comuna Cobadin, judeṭul Constanṭa. Acesta a luptat o vreme, apoi, ca să nu cadă viu în mâinile duṣmanilor săi, s-a sinucis cu o grenadă. Un an mai târziu, peste 30 de luptători dobrogeni care erau arestaṭi au fost scoṣi din celule ṣi asasinaṭi.
Dumitru Alexe din Ceamurlia de Sus, Tulcea
„Era stabilit un plan de acţiune?
Era, categoric, era plan de acţiune! Adică ce trebuia să facem?! …” în eventualitatea că se va produce o debarcare a trupelor anglo-americane – că
asta era psihoza! – împotriva Uniunii Sovietice, noi deja să fim pregătiţi pentru această acţiune, să fim înarmaţi, să fim bine instruiţi şi-n momentul acela de graţie să colaborăm cu trupele care vor debarca. Asta era atmosfera. […]
Nu trebuie să uităm că în 1948-49 când a venit Gogu Puiu aici, să ştiţi dumneavoastră că noi, organizaţia noastră „Babadagul„, aveam legătură direct cu un depozit de armament din pădurea Babadagului, cu ofiţeri de-acolo, care au fost şi ăia arestaţi… Adică, cum să spun, poporul era… de multe ori au spus unii, cum era ṣi Gogu Puiu, ca să începem o revoluţie! Să ştiţi că-n 24 de ore noi luam conducerea, că satele toate erau cu noi! Nu numai oamenii care ştiau de organizaţie, dar şi ceilalţi veneau dacă era ceva. […]
Din armată am venit în luna noiembrie [1949]. Am avut ultima şedinţă la Panduru şi-acolo… eu n-am participat, da’ a fost frate-meu, Alexe Stere [care] fost condamnat pe viaţă ṣi-a murit în ’54, la Aiud… Ce s-a discutat atunci?! Gogu Puiu, care era atât de optimist şi atât de activ cu masele şi-a dat seama în 1949 că nu o să fie [prea] curând un război între Răsărit şi Apus. […] Gogu Puiu a spus aşa, textual vă redau: „Domnilor, zice, am fost înşelaţi cu Apusul, cred că nu se întâmplă nimic! Mi-am dat seama de ceea ce s-a întâmplat…„, i-a spus şi lui Fudulea, zice: „Vă spun, ăştia care sunteţi capii conducerii, dacă se-ntâmplă ceva de-acum încolo cu noi, ultimul glonţ îl păstraţi pentru fiecare dintre voi. Pentru că [altfel] o să nenorocim o întreagă… mii de oameni!„ Şi săracul l-au prins, într-o săptămână l-au prins…”
Gheorghe Filiu din Cobadin, Constanṭa
„În ’48 au venit din partea lui Gogu Puiu patru fugari, cum se zicea atuncea, la Cobadin, trimeşi de Gogu Puiu; erau Beca, Haşoti, Hapa şi-ncă unul… Iancu Ghiuvea. Şi mi-au spus: „Domnule, Gogu Puiu doreşte să ne-ntâlnim şi să fuzionăm„. În timpul acela, după vreo săptămână, a venit şi Gogu Puiu acolo. Eu îl cunoşteam dinainte, el venise din Germania, era un băiat bine pregătit pentru lupta subversivă. Ne-a prezentat ce-au făcut până [atunci] şi-am consimţit la aceasta. Atuncea Gogu Puiu a stat la Cobadin circa o săptămână, în care timp am discutat ce avem de făcut şi-am convocat această şedinţă care s-a făcut în 1949 la Adam Ion. Şi-au venit acolo din toate satele câte doi, circa 70 de oameni […] Fraţii Fudulea n-au fost, dar deja era şi consimţământul lor că se încadrează în această organizaţie de luptă. […]
Atuncea s-a vorbit [despre] cum să facem rost de bani, unii au fost de acord să facă anumite lucruri necuvenite, adică să atace bănci, să atace… aveam şi câţiva factori poştali care erau în organizaţie, au spus: „Dom’le, mâine transport suma de cutare pentru ferma cutare…„ Eu m-am opus categoric, am spus: „Noi nu suntem oameni care mâine-poimâine să apărem ca nişte hoţi! Noi suntem oameni care luptăm numai prin convingere. Dacă oamenii cred că putem să ajutăm prin acest fapt, este foarte bine. Iar banii, care vor să ne doneze, prieteneşte, asta-i altceva!„ Aşa am şi procedat; şi asta m-a ajutat şi la Securitate foarte mult… Pentru că unii, de exemplu, spuneau să împuşte pe cutare, pentru că este trădător. Am spus: „Nu rezolvăm problema cu împuşcarea unui cetăţean sau doi, pentru că imediat a doua zi va fi înlocuit cu 20 de persoane, pentru că au la îndemână comuniştii elemente ca să le ia locul. Pe noi ne interesează ca să menţinem starea de spirit [anticomunistă] a populaţiei, asta e singura misiune în momentul de faţă! Mai târziu vom vedea…„ […]
Care erau deosebirile de idei, diferenţele între cum vedeau ei mişcarea de rezistenţă şi cum o vedea Gogu Puiu?… Erau deosebiri?
Nu erau deosebiri… erau orgolii personale, erau orgolii de cine să fie, cutare, nu… Aceeaşi luptă era… Erau orgolii proriu-zis, aşa, de cine să conducă, de ce ăla face aşa, nu… Gogu Puiu era bine pregătit pentru lupta de rezistenţă, să ştiţi. Era un om… era puţin aspru, era foarte hotărât, aşa cum e fiecare om, dar [când] lua contact cu noi el asculta, era foarte docil… când şi-a găsit mediul, mediul de organizare. […]
Deci cum s-a încheiat întâlnirea de la Cobadin?
În ‘949, în 18 iulie seara, a fost şedinţa care s-a făcut în casa lui Dumitraşcu Ion… În timpul acesta când şedinţa era în toi […], Securitatea a venit în Cobadin, căutându-mă pe mine; aveau probabil ceva informaţii, dar nu mai mult… căutau să afle. Şi s-au dus la un unchi al meu, l-au bătut să spună, s-au dus la un preot de acolo, l-au bătut să spună; dar nu ştia nimeni! Soţia mea era aici, la Constanţa, nu era acolo. Au mai bătut cîţiva oameni, da’ oamenii au spus: „Dom’le, nu ştim, nu l-am mai văzut demult, am auzit că e prin Serbia…„, în sfârşit, aşa au spus toţi. […] Numai 14 securişti [erau] atuncea, veniseră într-o anchetă, aşa, a lor. Şi ceva miliţieni care erau prin sat, nu ştiu numărul miliţienilor.
În timpul acela însă, când au venit securiştii la Cobadin s-au dus întâi la restaurant, la informatorul lor [ṣi al nostru] care era Stilu, s-au dus acolo, au băut multă bere. […] [Stilu Costea] a trimes pe mama lui ca să ne spună că sunt securiştii aici şi să luăm o măsură. Mamă-sa a venit acolo, a intrat, m-a chemat afară şi-a spus: „Gheorghe, vezi că Securitatea-i aici, sunt 14 oameni, sunt cam beţi, zice, vezi ce ai de făcut!„ M-am gândit, dom’le, zic, ca să plecăm poate nu e bine. Să stăm aicea, dar trebuie să ne asigurăm. Circa 60 de oameni… greu, sigur, să se ascundă, nu se poate! Am spus: facem altfel. Am chemat patru oameni foarte destoinici [pe] care-i cunoşteam şi care făcuseră armata, erau bine instruiţi, erau înarmţi şi le-am spus: „Tu stai aicea în colţul ăsta, tu acolo, tu, acolo. În momentul când intră în perimetrul ăsta, îi somaţi şi-i arestaţi pe loc! Nu le daţi voie, chiar dacă fac uz de ceva, atuncea trageţi în ei, nu mai…„ Dar nu s-a-ntâmplat [aṣa]. […] Dimineaţa pe la ora 5 s-a terminat şedinţa, s-au luat toate hotărârile, au început să plece delegaţiile. Şi s-au întors înapoi băieţii, [căci erau controlaṭi], cum se duceau, „Legitimaţie, de unde vii, ce ai făcut…„`, nu ştiu ce. „Dom’le, ce facem, dom’le, că nu putem ieşi?!…„ Aproape de noi era şi gara, la vreo 50 de metri, era un loc izolat acolo, şeful de gară mi-era şi prieten şi făcea parte din organizaţie şi m-am dus repede la el, prin dos, acolo, prin grădină, i-am spus: „Măi, trebuie să intre prin grădină aici, să se scurgă nişte oameni, da’ să nu se alarmeze doamna, pentru că poate strige hoţii! nu ştiu ce… Să fie liniştită, spargem aicea, din gardul ăsta şi ei intră direct în lanuri, printre vagoane-acolo…„ ṣi-aşa au ieşit toţi.
Când s-au dus acasă, la Viile Noi, Ceturi Gheorghe era deja urmărit de Securitate […], Securitatea imediat a tăbărât pe el şi l-au bătut patru ore! Şi Ceturi a spus, mie personal mi-a spus, când a venit pe urmă la închisoare: „N-am putut rezista!… am crezut că mor şi-mi rămân copiii orfani – patru copii a avut – vă rog să fiu iertat, zice, da’ eu am spus…„ […] Şi Securitatea atuncea a venit aici, s-a organizat foarte bine, au luat armată, au venit acolo, au făcut un înconjor în jurul satului, un cordon de armată, au adus un batalion cu camioane, toată şoseaua asta care merge spre Cobadin a fost izolată, toate au fost ridicate şi au venit cu armată acolo; întîi au înconjurat satul, a dirijat colonelul Câmpeanu toată povestea asta. […]
Gogu Puiu s-a culcat, pe la ora 1 a venit o echipă de securişti, a înconjurat casa, au tras în ferestre, prin geamuri, prin uşi, ca să demoralizeze. […] Iar Gogu Puiu a ieşit peste ei, s-a bătut cu ei acolo, a uzat tot armamentul, a rănit un subofiţer. […] Şi la mine la fel, când au venit acolo eram tot aşa, făcusem baie şi mă pregăteam pentru drum. Şi norocul meu c-aveam nişte pantofi mai buni, un pantalon de lână… ṣi n-am apucat să mă îmbrac, dacă au venit şi-au tras! Am rămas însă în camera unde eram, n-am mai putut să mă îmbrac, am rămas numai în cămaşă şi banii, nu puteam să intru acolo, că se trăgea mereu, banii, care erau vreo 200 000 şi nişte dolari, au rămas pe masă, i-a găsit Securitatea. În casa mea [din Cobadin], aveam o boltă în faţă, casă mare şi m-am gândit ce am de făcut, în sfârşit, şi aşa sunt un om pierdut, sar peste ei, zic, ei se vor demoraliza… ṣi-aşa a şi fost: când am sărit ca un buldozer pe ei, toţi s-au culcat. Şi a aruncat o grenadă unul dintre ei şi fumega în faţa mea, eu repede am luat-o şi-am aruncat-o ṣi când am aruncat-o, n-au mai reacţionat ei. Eu am sărit un gard, am mai sărit un gard, nişte grajduri acolo şi-am ajuns – că acolo aveam eu un adăpost, unde aveam o târlă de oi, aveam două magazii mari – şi sus, în magazie, era numai armament, plin de armament, pistoale, pistol mitralieră, grenade… […] Ei au tras după mine, au aruncat grenade, m-au rănit, mă umplusem de sânge. Şi când tot nisipul ăla mi-a sărit în ochi, n-am mai putut să văd ṣi am simţit ghearele lor, dar tremurau toţi! „Filiule!… armamentul, Filiule!…„ N-aveam nimic, eram în cămaşă, atât ṣi-n capul gol, în sfârşit, ṣi-am căzut. Mi-a venit rău, m-au luat în braţe ei, m-au dus acolo, jos, în faţa curţii mele, m-au aruncat, lumea a văzut… „E mort!„ M-au aruncat jos, dar mi-am revenit între timp. L-au adus pe Gogu Puiu, era dezbrăcat, era sfârtecat, inima era afară toată şi-aicea braţu-i atârna şi încă mişca. Încă era cald… Şi m-au luat şi pe mine de jos, m-au aruncat peste el acolo, a pus o prelată pe noi şi două jeep-uri negre, două înapoi, noi la mijloc şi-un miliţian care era peste noi acolo… direct la Constanţa! […] Mort era, însă o moarte – n-am văzut aşa! – zâmbea, aşa, şi cu ochii întredeschişi. Era alb… el s-a aruncat peste grenadă!
Dar la dumneavoastră exista un jurământ să nu cădeţi vii în mâinile Securităţii?
Doamnă, cei care aveam misiuni de conducere aveam acest jurământ! Pentru că era şi normal, aveam atâtea cunoştinţe asupra organizaţiei şi putea să cadă foarte multă lume. Eu, personal, am urmărit şi am recunoscut foarte multe fapte care nu-mi aparţineau, că sunt făcute de mine, pentru ca să… Le-am luat supra mea!”
Gheorghe Drăgan din Cobadin, Constanṭa
„Mi-aduc aminte, în iulie 18 parcă [1949], aşa ceva, am venit de la câmp şi stăteam la umbră, ne odihneam atuncea şi la un moment dat am auzit nişte explozii la casa de unde s-a întâmplat… La un moment dat, am văzut pe pe cineva fugind spre clădirea noastră; a sărit gardul, înconjurat de alţi civili, probabil că erau armată, securitate, nu pot să-mi dau seama cine era… Ei, şi în acelaşi timp a venit cineva la mine, m-a întrebat dacă în dreapta sau în stânga este cineva, eu am spus că nu pot să ştiu… Şi mi-am dat seama după aia c-a fost domnul Gogu Puiu; şi s-a postat aicea, în dreapta mea…
A sărit în curtea dumneavoastră…
A sărit în curte, fugea să se apere omul, ca să scape de… respectivii. Şi a stat lângă porumbar, au venit civilii aceia şi dânsul s-a apărat; până la
urmă a căzut jos acolo, lângă paie, şi-au luat paiele foc. Avea asupra dânsului o armă, pistol sau ce era şi l-au luat, au venit doi sau trei inşi au venit…
Avea şi grenadă?
Da, avea şi ceva…, dar eu n-am putut să-mi dau seama ce este. Aicea, la centură avea ceva. […] Soţia era înăuntru, în casă, dânsul a vrut să fugă probabil în partea asta şi… satul şi comuna, casa noastră era înconjurată de civili, de armată. Şi-atuncea au luat foc paiele, s-a auzit o explozie de grenadă mai puternică, cred că de la dânsul a fost, ṣi-au venit doi cetăţeni, l-au luat unul de-un picior, unul de-un picior, au mers târâş aşa, l-au dus până la maşină, în stradă…”
Măine puteṭi citi: Liga Naṭional Creṣtină, Garda Albă din Bistriṭa Năsăud
„M-a dus în altar şi am depus un jurământ…”
